Preşedintele s-a întâlnit cu funcţionarii. Calmul cu care le-a explicat faptul că, în afara unui umăr pe care ar putea să-şi plângă amarul, nu le mai poate oferi nimic, a fost măreţ.
Poate una dintre cele mai mari calităţi ale lui Traian Băsescu este această perfectă detaşare faţă de orice amintire trecută. Se pliază la prezent cu o abilitate pe care nu poţi să nu i-o admiri, chiar dacă te încearcă o tristeţe de-a dreptul depresivă la amintirea altor reacţii ale sale.
Cu doar câteva luni în urmă, înainte de alegerile parlamentare, la o întâlnire cu studenţii, îi sfătuia părinteşte, cu un rânjet ascuţit pe buze, să ceară şi ei mărirea burselor, aşa cum profesorii, cărora atunci le dădea dreptate, cer mărirea salariilor. Acum cere calm şi înţelegere, resemnare şi unitate naţională în renunţări, celor pe care acum cinci ani i-a cucerit cu promisiunea unui trai mai bun.
Le oferă doar, patetic şi oarecum superior, un umăr pe care să-şi plângă necazurile. Cât de potrivit este acesta, e greu de spus. Sau, mai curând, e imposibil de aflat.
Pentru că un om care se pregăteşte pentru un al doilea mandat de preşedinte, fără să fi făcut nimic notabil, în afara condamnării doar declarative a comunismului, în timpul cât a condus deja România, care are venituri serioase şi familia asigurată - nu e puţin lucru să ai copii care îşi pot permite să dea sute de mii de euro pe o casă, locuind în alta - poate să dea cu uşurinţă sfaturi.
Dar atât. Propria sa experienţă, împărţită între trădări şi afaceri negate, între tensiuni şi declaraţii contradictorii, nu îl recomandă pentru înţelegerea disperării unor mari mase de români, din diferite categorii şi domenii, care se luptă zilnic să supravieţuiască.
Debusolaţi de promisiuni şi pierderi, învinşi de frica în faţa zilei de mâine, fără puncte de reper, pentru că oamenii chiar nu mai ştiu în cine şi în ce să creadă, funcţionarii, ca şi profesorii, sau medicii, sau muncitorii şi studenţii, sau cine mai vreţi dumneavoastră, au nevoie în acest moment de mai mult decât un umăr îngăduitor pe care să-şi plângă amarul. Au nevoie de argumente solide ca să-şi înfrângă neîncrederea şi să se solidarizeze unii cu alţii sau chiar cu cei care ne conduc, pentru a depăşi împreună criza prin care e clar că trecem.
Or, tocmai asta nu mai oferă preşedintele. A descoperit în ultimele zile, exact acum, când numele său e legat de afaceri tenebroase şi oameni cu mulţi, cu foarte mulţi bani, cât de grav este că elevii nu fac sport, ce mult înseamnă salariile mici (mi-e greu să cred că le ştie exact numărul şi valoarea), ce îmbătrânit e serviciul „doi şi-un sfert”, cât de vinovaţi sunt procurorii şi aşa mai departe.
Niciuna dintre probleme nu este nouă, nici o declaraţie nu vine fără să amintească de opusul ei recent. Doar umărul lui Traian Băsescu e acelaşi, neschimbat, ferm, mereu acolo unde, dintr-un motiv sau altul, este nevoie de el. Mai rămânea să-l ofere la propriu, din trei în trei luni, în Piaţa Universităţii...
Dacă n-ar fi tristă, această ignorare tenace a memoriei noastre ar putea fi considerată o problemă a memoriei prezidenţiale. Însă lucrurile sunt mult mai simple. Ca şi practicantul ei de frunte, care ne este preşedinte, politica nu are scrupule şi nu ţine seama de mărunţişuri.
Solidaritatea cerută şi umărul oferit sunt doar pentru căţei. Dulăii au memorie scurtă şi umărul încăpător, cât pentru o naţiune întreagă. Plânsul oricum nu-i înduioşează şi dă bine la imagine.
