Murim pe capete de boli care în alte ţări sunt tratate cu uşurinţă. Suntem trimişi să ne cumpărăm singuri pansamente şi seringi înainte de a ne interna. În spital, după ce ni se dă mâncare de cel mult cinci lei pe zi, spunem că suntem norocoşi dacă am scăpat fără ca vreo asistentă sau infirmieră să ţipe la noi. Deseori suntem nevoiţi să îndesăm chiar şi ultimii bani în buzunarele halatelor albe sau colorate (la asta, da, ne-am modernizat şi noi!) pentru a spera la un tratament care e, de fapt, unul dintre drepturile noastre fundamentale. Suntem consideraţi cetăţeni europeni, cu siguranţă plătim taxe şi contribuţii în consecinţă, dar suntem constrânşi să acceptăm tratamente învechite, mai puţin eficiente sau chiar periculoase, deoarece listele cu medicamente compensate sau gratuite nu au mai fost înnoite de ani buni.
În asemenea condiţii, un bun simţ elementar ar presupune luarea unor măsuri cât mai urgente şi realiste pentru remedierea situaţiilor descrise. Dar, ca-n viaţă, lucrurile se întâmplă în România exact pe dos: deciziile luate de Ministerul Sănătăţii nu fac decât să demonstreze că decidenţii trăiesc izolaţi în turnul lor de fildeş. Izolare cu atât mai vinovată, cu cât în jurul lor strigătele de disperare se ţin lanţ.
Ultima dovadă dintr-un lung şir de aberaţii în acest sens este comunicatul apărut la sfârşitul lunii iulie pe pagina de internet a ministerului de resort. Ministrul Sănătăţii ne informează, după o aşteptare nefondată de peste jumătate de an, că reforma sectorului sanitar este deschisă dezbaterii publice până la începutul lunii septembrie. Deşi, în comunicat, Eugen Nicolăescu afirmă că "mi-am asumat cu bună ştiinţă unele amânări de termene tocmai pentru a fi sigur că opiniile, observaţiile şi sugestiile partenerilor noştri de dialog au fost consultate", rândurile care urmează demonstrează exact contrariul. Astfel, pentru "creşterea veniturilor medicilor şi stoparea exodului medicilor", va fi introdusă obligativitatea ca fiecare medic să aleagă fie spitalul public, fie pe cel privat. Medicii care vor alege să lucreze cu normă întreagă, de şapte ore pe zi, în spitalele de stat vor putea ca după program să mai acorde consultaţii în acelaşi spital, dar în sistem privat. Medicii care aleg să lucreze în sistemul privat vor putea lucra doar cu normă redusă în sistemul de stat. Această măsură nu doar pare inutilă şi fără sens, dar chiar aşa şi este. Să fim serioşi, cum se vor obţine venituri suplimentare? Şi cum va opri aberaţia asta exodul medicilor? Va sta cineva cu bunghiul pe doctori, să vadă pe cine consultă în timpul programului şi pe cine în afara lui? Asta este doar o gogoriţă, toată lumea ştie că medicii foarte buni şi dedicaţi, cei care de altfel sunt şi căutaţi de pacienţi, lucrează mult mai mult decât programul de şapte ore. Iar ceilalţi, slab pregătiţi, ar sta degeaba peste program pe bani, că nu-i va solicita nimeni.
Ce-i drept, nici răspunsul celor direct vizaţi nu pare mai hotărât, din moment ce sindicatele au anunţat doar câteva mitinguri şi pichetări destul de anemice abia în a doua jumătate a lunii septembrie. În concluzie, prea puţini dintre actorii sistemului de sănătate îşi doresc cu adevărat o schimbare. Evident, cu excepţia pacienţilor.
