În vara asta, câinii fără stăpân din Galaţi s-au înmulţit. Nu trebuie să fii geniu ca să vezi realitatea, nu trebuie nici măcar să aibă autorităţile cifre oficiale corecte, pe care să şi vrea să le facă publice. E suficient să te uiţi bine în jur ca să vezi că noi şi noi haite au luat în stăpânire cartierele. La redacţie plouă cu sesizări telefonice şi nu numai: gălăţenii sunt supăraţi că nu se ia nicio măsură, deşi se plătesc taxe destinate rezolvării problemei. Majoritatea solicită să fie ridicaţi câinii de pe stradă, întrucât sunt un pericol atât pentru oameni, cât şi pentru câinii cu stăpân. La sfârşitul săptămânii trecute, o doamnă care locuieşte lângă fostul complex Siret îmi povestea că, în condiţiile în care dumneaei trebuie să scoată câinele la plimbare în lesă şi cu botniţă (şi, probabil, va trebui în curând să plătească şi impozit pentru el), acesta nu are nicio şansă se apere în faţa maidanezilor. Ce să mai vorbim de copii, de vârstnici? Ştiu două cazuri de copii care au fost muşcaţi în vara asta: copii care de altfel iubesc animalele şi au părinţi care, la rândul lor, i-au învăţat să preţuiască viaţa, în toate formele ei.
Recenta controversă privind eutanasierea câinilor fără stăpân pe care nimeni nu-i adoptă a împărţit din nou populaţia în două tabere: cei care apără câinii şi cei care apără oamenii. Viaţa însă, aşa cum ar fi trebuit deja să ştim, nu e pictată în alb şi negru, ci într-un număr infinit de griuri. Chiar şi dintre cei care susţin sus şi tare ideea eutanasierii, foarte mulţi, cred eu, nu ar fi în stare să ia, cu conştiinţa împăcată, decizia de a sfârşi viaţa unui animal, mai ales dacă ar trebui să-l privească în ochi. E o decizie grea, doar cine s-a confruntat direct cu aşa ceva ştie ce spun. Evident, nu mă refer aici la descreieraţii care iau mâţele de coadă şi le învârt prin aer, dându-le apoi drumul ca să vadă dacă tot în picioare cad. Aceia nu au în ei nicio fărâmă de umanitate şi îmi asum în totalitate această remarcă. Îi văd şi acum, cu ochii minţii, pe acei câţiva vecini care făceau asta în copilăria mea. Niciunul nu a ajuns bine, majoritatea au sfârşit după gratii, fiindcă violenţa împotriva animalelor nu era decât primul semn de sociopatie care avea să-i transforme ulterior în infractori violenţi. Dar oamenii care acum militează pentru eutanasiere ca singura modalitate de a strânge câinii de pe străzi nu sunt nebuni: sunt pur şi simplu disperaţi de nevoia de a-şi apăra copiii sau disperaţi de mizeria şi de bolile pe care viaţa în stradă le fac inevitabile. Îi înţeleg, deşi, personal, nu sunt de acord cu omorârea niciunui suflet.
Pe de altă parte, în condiţiile în care adăpostul Ecosal a rămas fără autorizaţie de funcţionare şi oricum e plin, iar extinderea lui e o chestiune de timp, nu prea văd cum se vor strânge câinii din stradă. Tot sterilizarea rămâne singura soluţie ca, anul viitor, să nu avem mai mulţi maidanezi decât acum. Dar sterilizarea trebuie să se extindă la câinii cu stăpân, fiindcă, nu o dată, am văzut cutii cu pui lăsaţi la container, pe străzi unde sunt doar case. Şi, la fel, am văzut nenumăraţi metişi, la a căror apariţie pe lume clar au contribuit câini de rasă. Trebuie ca legile să se aplice mai strict şi, în acelaşi timp, e nevoie de încurajarea adopţiilor, prin orice mijloc aflat la dispoziţia autorităţilor, inclusiv prin scutiri de taxe şi impozite. Ceva trebuie făcut, dar nu trebuie să uităm să fim oameni. Chiar şi cu câinii.
