Cât de naivi trebuie să fie britanicii pentru a crede că românii sau bulgarii au aşteptat 1 ianuarie 2014, ca dată oficială pentru deschiderea pieţei muncii, pentru a-şi face, la o adică, bagajele pentru Londra? Ridicolul în care au picat cei care aşteptau prin aeroport debarcarea „hoardelor” însetate de presupuse beneficii sociale a demonstrat ceea ce orice persoane de bun-simţ (aici i-am putea include, uneori, chiar şi pe politicieni) ştiau demult: o „invazie”, dacă e să vorbim de vreuna, deja s-a produs în anii ce au urmat de la aderarea din 2007 încoace.
Sărăcia de acasă şi lipsa de viziune a autorităţilor postdecembriste au fost pentru români, cu siguranţă, argumente mult mai convingătoare decât cine ştie ce obstrucţii din tratatele europene, iar cei mai mulţi dintre cei care au dorit să plece peste graniţe au plecat deja. Dovadă, poate, şi cele câteva zeci de mii de gălăţeni lipsă la apel, la recensământul din 2011.
Dar am fi la rândul nostru naivi să credem că tot „showul” întreţinut pe scena britanică, de la tabloide la politicieni din arcul guvernamental, este cu totul întâmplător. Era şi este nevoie, vorba englezilor, de un „sitting duck”, o ţintă vulnerabilă în faţa atacurilor, mai ales cele de natură electorală. Iar anul 2014 va fi an cu alegeri inclusiv pentru britanici, iar scrutinul pentru Parlamentul European este o miză importantă din perspectiva echilibrului de putere şi al deciziilor ce se vor lua la nivelul instituţiilor europene. Britanicii nu s-au dat niciodată în vânt după UE, dacă tot de acolo ar veni şi mămăliga românească, gata-gata să arunce în aer sistemul public de asigurări, cu atât mai rău/mai bine din punct de vedere electoral pentru unii. E o formulă ce a fost folosită din plin şi în Italia, Olanda, Franţa, Austria sau Germania şi nu numai.
Dar, dincolo de ridicolul în care se pun cei ce aşteaptă invazia românilor prin aeroporturile londoneze, ar trebui să ne pună serios pe gânduri faptul că democraţiile din aşa-zisele „state civilizate” europene par a fi din ce în ce mai receptive la discursurile de natură extremistă şi xenofobă. Că mămăliga românească n-a explodat în Hyde Park prea puţin contează în condiţiile în care alimentarea mentalului colectiv cu mesaje de felul acesta deja s-a produs. Degeaba ar veni acum cineva să spună că libertatea de mişcare şi piaţa comună reprezintă fundamente ale spaţiului comunitar, că există un fond de 10 miliarde de euro ce poate fi accesat pentru reechilibrarea şi flexibilizarea sistemelor publice, inclusiv asimilarea cetăţenilor din noile state membre, că liberalizarea pieţei muncii înseamnă şi încurajarea ieşirii din sfera muncii la negru, cu beneficiile de rigoare pentru bugetele publice din ţările ţintă.
Un factor agravant pentru noi este şi acela că dăm prea puţină atenţie jocurilor politice sau diplomatice din alte ţări, chiar şi atunci când acestea ne privesc direct. Aşa se face că, de atâţia ani, încă nu am reuşit să găsim soluţii inteligente pentru a apăra interesele românilor aflaţi peste hotare. Ba, nu de puţine ori, i-am transformat chiar noi în carne de tun pentru bătăliile electorale. De politica externă ne ocupăm doar când aşteptăm cadouri de Crăciun de la cei plecaţi la muncă „afară”. În rest, şi la noi, şi la ei, de o „oaie neagră” e nevoie tot timpul.
