Cândva ne descurcam şi cu fanfara noastră, cu vin fiert şi mititei pe stradă, acum gălăţenii au primit de sărbători ceva ce nu puteau nici măcar visa pe vremea lui Ceauşescu: de import - Michael Bolton şi Smokie cântând într-un cartier! Da, „topirea” graniţelor în interiorul UE înseamnă şi un pericol pentru emigraţie, dar nu cum se tem nemţii sau englezii, că ne vom abona săracii la roadele ajutoarelor lor sociale, ci pentru că ni se duc acolo medicii şi asistentele, tinerii specialişti în IT, în timp ce medicii, asistentele şi specialiştii lor pleacă prin America, după acelaşi tip de miză, a unui salariu mai mare şi a unui respect garantat. În loc, ne vin chinezii, turcii…
La Viena, de pildă, am întâlnit asistenţi medicali indieni şi sârbi, în curând ne vom înţelege şi noi în chineză cu viitorii „noştri” învăţători, asistenţi medicali, croitorese, muncitori pe bani mai puţini chiar şi decât acceptă românii… Nu poţi schimba legile naturii, dar cum vom trăi în satul nostru global cu istoria învăţată din seriale britanice, vorbind o limbă anglicizată, după ce înainte româna fusese pe rând rusificată, franţuzită, turcită? Sau vom „cotropi” Occidentul cu artişti precum Angela Gheorghiu ori sportivi precum Bute din Pechea?
Avem cu ce ne mândri, avem şi cu ce ne întrista, putem să ne punem cenuşă în cap, dar şi să exultăm. Diferenţa o face burta: cu ea goală, nici soldatul nu luptă, nici poetul nu compune ode ale bucuriei! Poate acum este vremea când, sărăciţi, nu ni se poate cere să credem în ceva, să luptăm pentru ceva („să luptăm pentru ăştia?!” - poate zice oricine, uitând că a existat corupţie şi în glorioasele vremuri vechi).
Acum, pe acelaşi principiu al vaselor comunicante, Bolton îi încântă pe gălăţeni, precum celebrul pe atunci Adriano Celentano, care cânta în anii ´60 în defuncta Grădină de vară a cinematografului „Central”. Este însă doar un serviciu plătit de gălăţeni, nu o favoare şi o recunoaştere a unei atracţii pentru oraşului nostru, ci doar că bugetul local şi-a permis să ofere distracţie internaţională.
Vorbim despre distracţie, dar ce ne facem cu sentimentele patriotice? Acum, patriotismul este la liber: cine vrea, pune steagul României în balcon, cine nu, spune că ţara asta nu i-a dat nimic, ba i-a luat; chiar dacă a primit şi ceva moca în tinereţe - educaţie, de pildă.
Dar ce înseamnă „educaţie”, nu cumva condiţionare? Am învăţat la şcoală că „străbunii” au fost doar viteji, că i-au bătut (uneori) pe turci, că i-au înfrânt (alteori) şi pe nemţi, dar acum suntem prieteni şi cu unii, şi cu alţii! Erau românii de odinioară mai patrioţi decât cei care prestează acum pacea în Afganistan? Luptătorii supravieţuitori după 1945 spun că şi azi ar lupta „pentru ţară”. Au avut însă alţi părinţi, alţi învăţători, care le-au insuflat alte sentimente…
În ţara în care un profesor gălăţean care l-a predat până la pensie pe Caragiale susţine acum că nenea Iancu ne-a denigrat valorile, trăiesc şi rudele celor ce muncesc în Italia sau Spania şi cei care cred că-şi urăsc ţara, ce-i drept, tristă şi coruptă. L-am întrebat pe un distins general nonagenar: cum mai pot fi câştigaţi azi tinerii de partea patriotismului? Răspuns: familia trebuie să le vorbească copiilor despre „trecutul de luptă”! Însă bon tonul european ne cere să nu proslăvim războiul. Iar părinţii n-au prea avut note mari la istorie, unde li s-a predat cam cu jumătate de gură, după modelul dascălului care a predat despre Caragiale… urându-l.
