Şcoala românească de astăzi nu este altceva decât produsul sfertului de veac în care a stat zi de zi sub tirurile batjocorilor de tot felul. Acest mucegai s-a întins ca o mocirlă de la cei aflaţi în vârful ţării, sau chiar mai sus, până la oamenii de rând, care au scăpat din vedere că tocmai educaţia i-ar putea scoate deasupra putregaiului. Cei aflaţi la putere, care n-au altă valoare decât ştiinţa de a se cocoţa oportun pe val, au avut tot interesul să ne vrea uşor de manevrat, o masă amorfă, atât de lipsită de personalitate încât să devină gelatinoasă şi să se modeleze exact după cum i se dictează.
Şi cum să aduci oamenii unei naţiuni la stadiul de protozoare, decât luându-le coloana vertebrală a valorilor? Câţi să mai găsească forţă să creadă în educaţie, când peste tot sunt promovaţi analfabeţii sau semianalfabeţii care ştiu să dea din coate.
O altă problemă care a zdruncinat sistemul de învăţământ din temelii este nesiguranţa adusă de schimbările făcute peste noapte, de dragul schimbărilor. E trist că dintre toţi miniştrii Educaţiei pe care i-a avut România în ultimii 24 de ani niciunul nu a venit cu un program de reformă vizionar. Şi chiar dacă ar fi avut, nu ar fi fost de niciun folos. Odată cu schimbarea lui din funcţie inevitabil ar fi venit cineva cu o nouă reformă. Iar învăţământul, în loc să progreseze, dimpotrivă nu ştie pe unde să mai scoată cămaşa.
Decăzuţi în ochii societăţii printr-o vocaţie devenită inutilă (s-au dus vremurile când se spunea că dacă ai carte, ai parte), ameţiţi de atâtea schimbări, îngropaţi în munţi de birocraţie, păcăliţi, umiliţi şi plătiţi prost de către guvernanţi, profesorii au decăzut şi în propriii ochi. Tinerii de calitate nici nu se mai gândesc la cariera didactică, echivalentă cu multă bătaie de cap, cu salarii de mizerie. Nici pe vremuri nu erau dascălii prea bogaţi, dar măcar aveau o misie nobilă şi un blazon în societate. Acum foarte puţini elevi şi părinţi mai dau doi bani pe şcoală. Părinţii nu-şi mai pun problema ce şi cât învaţă copiii lor la şcoală. Importante sunt notele care-i vor conduce spre diplome bune de acoperit golurile lăsate de o lipsă a realelor calităţi. Din această perspectivă, profesorul supără şi dacă ia şpagă şi dacă nu ia.
Niciunui părinte nu i-ar plăcea ca fiul sau fiica să înveţe în secolul XXI doar cu creta şi cu tabla, dar, cu foarte puţine excepţii, guvernanţii doar pentru atât dau bani. Deşi, la modul fariseic, fondul clasei este condamnat de autorităţi, el este încurajat tacit prin lipsa finanţării adecvate. Nu mai puţin adevărat este că sunt şi destul de multe cadre didactice care au sărit măsura bunului simţ, cerând câte în lună şi câte în stele, aducând astfel alte deservicii imaginii şcolii româneşti.
Astăzi, învăţământul pare să nu mai poată fi pus pe linia de plutire. Singura speranţă e în dascălii care au scăpat teferi sufleteşte de tot acest prăpăd şi care ar putea să ridice din mocirlă, vertebră cu vertebră, coloana valorică a educaţiei. Singura speranţă e ca oamenii să înţeleagă că au fost înşelaţi atunci când au fost îndemnaţi să se dezică de şcoală, să iasă în stradă alături de profesorii copiilor lor şi să ceară măcar un sistem coerent de învăţământ, aşezat şi stabil cu ţinte clare pentru viitorul apropiat, dar şi în cel îndepărtat. Altfel, deriva va continua, distrugând şi ultima speranţă că şcoala românească mai poate renaşte.
