Despre şpaga din învăţământ, fără prejudecăţi

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Recunosc că, din când în când (nu atât de des pe cât ar trebui), le mulţumesc în gând foştilor mei profesori şi mă rog să le dea Dumnezeu sănătate, pentru că, şi datorită lor, am ajuns să am un rost al meu, un loc unde să-mi câştig pâinea. Pe vremea aceea, nu se purtau meditaţiile şi nici nu stăteau părinţii pe capul copiilor ca să-şi facă temele. Am avut dascăli de toată stima şi la gimnaziu, şi la liceu. Caut acum în memorie şi nu pot să mă „laud” că am fost vreodată nedreptăţită de vreun profesor, pentru faptul că nu m-am dus „cu dreptul”, deşi auzisem pe la colegele mele de liceu că la unii mai „mergea”, că s-au dus cu aur şi chiar cu nişte cauciucuri de maşină.

E trist şi e de toată jena că tocmai cei care ar trebui să facă educaţie se pretează la aşa ceva. Dar stau şi mă întreb dacă toate acestea n-au fost încurajate, de fapt, de cei care şi-au făcut o obişnuinţă din a-şi cumpăra notele. Această practică nu este nici măcar atât de nouă, cum s-ar crede. E drept că a înflorit acum, după Revoluţie, când la admitere au început să conteze în proporţie prea mare notele de la clasă. Dar, dacă stai de vorbă cu bătrânii, îţi vor spune, cu siguranţă, că era ceva normal să te duci cu plocon la învăţătorul satului. Chiar una dintre învăţătoarele bine cotate ale Galaţiului mi-a povestit că, în primul an, când fusese repartizată într-un cătun, s-a trezit cu o elevă de-a ei intrându-i în bătătură cu o ditai gâsca în braţe. O luase pur şi simplu pe sus din ogradă şi venise să i-o aducă Doamnei, pentru că-i era dragă. Nici pe vremea aceea dascălii n-o duceau foarte bine, iar oamenii satului simţeau nevoia, din respect, să-i ajute cumva.

Nu vreau să le iau apărarea profesorilor, nu mă transform în avocatul nimănui, dar v-aţi gândit vreodată că la fel de vinovaţi ca cei care solicită şpagă sunt şi cei care dau? Că şi noi suntem părtaşi la acest fenomen? Arătăm cu degetul că ne-au cerut favoruri. Dar de ce le-am dat? De ce nu ne-am bătut până în pânzele albe să rămânem verticali. Nu-mi spuneţi că de dragul copilului, că ar fi fost lăsat repetent sau alte lucruri de genul acesta. Există alţi învăţători în oraş şi alte şcoli şi, vă spun cu mâna pe inimă, sunt mulţi care nu iau şi nu solicită şpagă.

Ştiu însă părinţi disperaţi care, deşi nu li s-a cerut nimic, se apucă, la toate ocaziile, să facă liste, să adune bani în plicuri, din proprie iniţiativă. Şi, chiar dacă sunt refuzaţi şi li se arată uşa, sunt hotărâţi să intre pe geam.

Nu sunt omul care să considere că, pentru munca grea pe care o prestează oamenii şcolii, pentru faptul că-şi bat capul, zi de zi, cu copiii noştri (care nu sunt nişte îngeraşi tot timpul), nu merită să primească mai mult. Dimpotrivă, consider că statul îi nedreptăţeşte cumplit, ţinându-i de atâţia ani cu salarii de mizerie, motiv pentru care unii devin uşor coruptibili. Consider că, în loc să strângi bani pe la colţuri, pentru cadouri, e mai nimerit să-ţi înveţi copilul să-l respecte pe omul de la catedră.

Şi ar mai fi ceva de spus. Chiar nu înţeleg de ce se face atâta tam-tam pe seama unor cadre didactice şpăgare, ca şi cum acesta ar fi cel mai mare rău posibil. Aţi uitat, oameni buni, că la sfârşitul anului trecut parlamentarii au votat o lege - declarată neconstituţională, între timp - prin care deveneau tăticii şpăgii şi furtului în România? Şi ei n-aveau de gând să plece acasă doar cu o poşetă sau cu un ghiul de la turci.

Citit 2123 ori Ultima modificare Vineri, 17 Ianuarie 2014 18:16

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.