Mă întreb deseori dacă sărbătorile ne aduc mai aproape unii de ceilalţi sau, din contră, ne despart. Mă uit în jur şi mă minunez că descoperim turistic mănăstirile, ca pe o alternativă la masa din familie, jinduind după ouăle roşii încondeiate cu o artă pe care gospodinele n-o mai practică demult. Nu pentru că n-ar fi auzit de ciorapul de mătase şi frunzele de leuştean sau de vârful ascuţit cu care ar putea desena cercuri şi romburi pe coaja subţire a oului priomordial, ci pentru că, doar cu câţiva lei în plus, pot cumpăra candelele colorate din orice supermarket.
Paştele, cu iluminarea lui celestă, are acum un rost, un loc şi un parfum diferit, după buzunarul fiecăruia. Iar când e vorba despre posibilităţile din pungă, până şi sărbătorile devin altele.
Ce preţ are cozonacul crescut dintr-o mână de făină cumpărată cu greu şi ce gust celălalt, comandat, cumpărat şi adus acasă între două telefoane şi cursele cu maşina pentru aprovizionări pantagruelice?
Venit în sărăcie sau în preamult, Paştele schimbă nu doar decorul încăperilor de trai sau de suflet în care este primit, ci şi faţa celor care se află în sărbătoare. Oamenii nu se mai oglindesc unul în celălalt, ci doar fiecare în propria sa viaţă, unii confruntându-se dureros cu ea, alţii sărbătorind strident, voit strălucitor, o minune ce nu le aparţine.
Nimeni nu e vinovat, nici cei care s-au învrednicit în post şi smerenie, nici cei prea ocupaţi cu ei înşişi, care-şi scuză singuri uitarea şi tratarea mondenă a unui eveniment spiritual. Ne pune cineva la încercare omenia?
Ne obligă cineva să preamărim Lumina? Doar frica din noi şi nevoia de nemurire ne gâdilă plăcut orgoliul lumesc şi ne duc pe aceleaşi cărări cunoscute. Ca să ne putem spăla liniştiţi conştiinţa cu o jertfă veşnic la dispoziţia noastră.
Şi totuşi, Învierea ne-ar putea da adevărata dimensiune a lucrurilor mărunte. Curăţenia casei, a trupului şi a minţii, grija pentru cei dragi, bucuria lucrului făcut cu mâinile noastre, liniştea credinţei şi mulţumirea că o putem arbora ca pe un drapel al păcii interioare sau al celei care, odată şi odată, fi-va să vină şi printre noi şi ai noştri.
Lepădarea de minciună şi fals, de obrăznicie şi nepăsare, de microbul puterii şi supremaţia urii, nu ni se dă astăzi, şi mâine, şi poimâine, nouă, numai pentru că Cel de Sus a hotărât sărbătoare.
Lumina din Lumină pe care o dăm mai departe e doar un semn anual al bunăvoinţei cu care suntem giraţi în această viaţă. O bunăvoinţă divină tocmai pentru că nimeni nu se poate învrednici să fie vreodată aidoma ei.
Mă plec în faţa celor care măcar încearcă, a mamelor care ştiu să facă un cozonac de Paşte, a bunicilor care înroşesc ouă alături de nepoţi, a bărbaţilor care gustă profesionist borşul de miel. Ştiu că ei toţi nu apar la televizor, nu fac legi, nu ţin şedinţe de guvern şi nu fac interpelări în parlament, dar mă amăgesc cu gândul că fiecare ar putea face asta. Şi atunci, ajunşi acolo unde astăzi e prea multă inconştienţă şi neputinţă, şi-ar putea aduce aminte cum au ascultat slujba de Înviere pe o alee de cartier, cum au luat Lumina de la vecinul de scară şi au mâncat ceapă şi caş în noaptea sfântă fără tacâmuri de argint.
Luminează aşadar, Doamne, ochii gândului nostru, ridică mintea noastră din somnul cel greu al lenei. Fă ca în noaptea Învierii, oamenii care îşi dau Lumina unul altuia, cei care fac lanţuri vii de Lumină, să nu uite a doua zi strălucirea acesteia. Să preţuiască misterul şi să ne aducă odată trezirea.
