E surprinzătoare uşurinţa cu care unii îmbrăţişează cu un fel de euforie debilă ideea că „să se dărâme, dom’le, combinatul, să moară de ciudă capitaliştii ăia putrezi”. Sunt reacţii venite, unele cel puţin, din amărăciunea faptului că salariile în combinat nu sunt, poate, pe măsura aşteptărilor. Altele n-au nici o justificare. Eu un fel de „să moară şi capra patronului” la scară industrială, uite-aşa, de-al naibii! Ironie a sorţii, chiar în această perioadă este în plină desfăşurare demolarea Furnalului 6, furnal care, cândva, reprezenta mândria siderurgiei gălăţene. Dar cei care aruncă acum cu uşurinţă cuvintele sau sentinţele uită ce a reprezentat şi încă mai reprezintă combinatul siderurgic pentru Galaţi.
Pe undeva, acest colos ce se dovedeşte acum a avea picioare de lut a fost axa de dezvoltare a oraşului, cu tot ce a reprezentat ea, cu bune şi rele deopotrivă. A fost bine că s-a realizat aici un pol economic spre care, sub o formă sau alta, duceau toate drumurile industriei. A fost rău pentru că, odată cu combinatul, s-a pierdut ceva, parcă, din identitatea Galaţiului istoric, cosmopolit, aerul de „porto-franco” fiind sufocat sub valurile unui proletariat de masă. În perioada de glorie a Combinatului aproape că nu era familie în Galaţi care prin vreun membru al familiei să nu fie legat de platforma siderurgică.
După 1989, cam când mai toate societăţile de stat erau cuprinse de degringoladă în faţa originalei noastre economii de piaţă, combinatul a reprezentat, totuşi, o pavăză de protecţie socială pentru multe familii de gălăţeni. Numai că, în spatele acestei situaţii aparent liniştitoare, au apărut şi „firmele căpuşă”, gigantul industrial fiind treptat golit de vlagă. În timp, tehnologia a început să fie depăşită, uzată moral, bani de investiţii ioc, se fura ca în codru, de la şurubelniţă la trailere cu rulouri de tablă.
Nici măcar când se vorbea despre Combinat ca despre o „gaură neagră” situaţia nu părea a stârni prea multă îngrijorare. A venit privatizarea, s-a văzut că lucrurile nu erau chiar atât de negre precum în perioada când statul… capitalist era administrator. Salariile compensatorii au îmblânzit şi sindicatele, valuri-valuri de disponibilizări s-au făcut în deplină „pace socială”. La un moment dat chiar e nevoie de insistenţe, „de pile”, zice-se că se dădeau pe ici, pe colo şpăgi grase pentru ca unul sau altul să fie trecut pe lista de disponibilizaţi şi să încaseze „compensatoriile”.
Iată însă că pe fondul crizei a fost scos la suprafaţă tot răul din trecut: capacităţi de producţie depăşite, costuri de producţie mari, mai multă muncă pentru tot mai puţini. Furnalele 1,2 au fost dărâmate, urmează furnalul 6 şi nici furnalul 4 nu se simte prea bine. Furnalul 3 e rezervă, iar activ a rămas doar Furnalul 5, acolo unde s-au şi concentrat majoritatea investiţiilor de modernizare din ultimii ani.
Dar lipsa de eficienţă cu care statul şi-a administrat cândva averea, bună, rea, moştenire a comunismului, se manifestă acum în politicile economice. Combinatul este pe punctul de a fi făcut KO de preţurile la energie. E un fel de „şi ce dacă moare capra mediului privat”, cât timp mai picură ceva bani la buget. Dacă, Doamne fereşte, Galaţiul o rămâne fără „capra” combinatului vor fi vremuri mai bune? O să rămânem cu iarba. Regenerabilă, verde, dar care nu prea ţine de foame.
