Fiscalitatea e, în România, ca râia. Odată ce te-ai procopsit cu ea, greu mai scapi. Firmele, de exemplu, ajung să lase chiar şi mai bine de 43 la sută din profit pentru a îndestula guşa veşnic goală a aparatului de stat. Evident că, nici simplii cetăţeni nu-s mai fericiţi când, grosso-modo, trebuie să lucreze jumătate de an doar pentru a plăti taxele şi impozitele care, sub o formă sau alta, li s-au pus în cârcă.
Toată mizeria asta fianciar-bugetară ni se întâmplă pentru că, mai toate guvernele care s-au succedat la putere în ultimele două decenii au descoperit destul de repede că e mai uşor să mai pui nişte taxe şi impozite în plus, decât să vii cu politici coerente de dezvoltare economică. La noi, guvernanţii n-au nimic „sfânt”: nici doctrină, nici ideologie, iar toate programele de guvernare, dincolo de latura lor pur formală, au fost folosite cu sârg doar pe post de hârtie igienică. De exemplu, aţi mai auzit ceva de reducerea contribuţiilor la asigurările sociale sau de scutirea de impozit a profitului reinvestit? Nu! S-a auzit în schimb de taxa pe construcţiile speciale, de noile taxe pe veniturile din chirii sau arendarea terenurilor, unde mai pui şi creşterea unor taxe administrative pentru eliberarea unor autorizaţii.
Din păcate, pentru noi, ca simpli cetăţeni, acesta este adevărul: În România, tot prostul ce-a supt la ţâţa slugărniciei de partid şi a ajuns ministru, secretar de stat sau măcar director ştie să pună noi taxe şi-l doare la bască şi de domeniul pe care îl păstoreşte, şi de cetăţeni. Singura grijă a unor astfel de lipitori e să-şi conserve pe cât posibil privilegiile şi, dacă se poate, să le multiplice pentru ele sau poate chiar şi pentru vreo altă loază din familie care, la fel, ţine să se cuibărească în vreun post bine plătit din instituţiile publice.
Şi uite aşa, statul, în loc să genereze prosperitate, atâta câtă se poate, pentru tot românul, a devenit o mare fabrică de taxe şi impozite. Dar asta nu-i totul. Pe lângă faptul că firme şi cetăţeni deopotrivă ajung să fie jefuite cu legea în mână, cel mai adesea contribuabilul mai este şi tratat cu infatuare şi dispreţ, iar minciunea ia forme tot mai grosolane. Că despre ce altceva dacă nu despre minciună vorbim când, pe de o parte ţi se flutură pe sub nas un TVA sau o cota unică de 16 la sută, iar pe la spate se cresc, într-un an, în jur de alte 40 de taxe şi impozite? Ce altceva decât minciună grosolană este să justifici o creştere de accize la combustibil ca fiind „singura şansă” de a construi autostrăzi, când în fapt se ştie că nu e vorba decât de o supraimpozitare care să permită atingerea artificială a ţintelor de deficit bugetar? S-a amânat cu trei luni creşterea accizelor la combustibili? Staţi liniştiţi, Guvernul lucrează pentru dumneavoastră şi cu siguranţă deja coace alte taxe mai mult sau mai puţin la vedere pentru a acoperi „pierderea” de 600 milioane de lei de până acum.
Ironie, noul val de taxe şi impozite a venit odată cu 1 aprilie, ziua păcălelilor. Şi, poate că, într-adevăr, la aşa mod de guvernare şi stimulare a economiei am fi râs, dacă nu am fi de plâns.
