Situaţie absolut reală. Ai peste 70 de ani. Ai ieşit de mai bine de un deceniu la pensie. Te-a lăsat sănătatea. Complet. Ai nevoie de o internare urgentă în spital. Boala nu prea contează. Drept pentru care trebuie să urmezi traseul medic de familie - spital. Ar trebui să te internezi. Să stai vreo săptămână în spital. Totul pare simplu. Ai plătit o viaţă întreagă din salariu către asigurările de sănătate. Başca, mai plăteşti şi din pensie. Dacă ai trăi într-o ţară normală, te-ai aştepta ca drumul de acasă până la spital să dureze maximum 30 de minute. Ghinionul tău este că trăieşti în Galaţi. România. Locul unde absurdul este la el acasă.
După ce ai trecut pe la medicul de familie, acesta te trimite la spital. Dacă ai "norocul" să suferi de diabet, spre exemplu, sau de vreun ulcer, înseamnă că trebuie să ajungi până la etajul şapte al Spitalului Judeţean "Sfântul Apostol Andrei". Liftul nu merge. De fapt, liftul care îţi trebuie ţie. Doar cel al medicilor e funcţional. Minunat. Până la etajul cinci, te-ai ales şi cu un preinfarct. Bonus, pentru că nu prea mai ai fizicul atletic de altă dată. Este ora şapte dimineaţa. Medicul vine de-abia pe la opt. Te rogi să găseşti un scaun. Nu prea ai noroc, aşa că mai stai vreo oră în picioare. Un leşin mic nu se mai pune. Vine medicul. Ai reţeta. Ai trimiterea. Ai şi cuponul de pensie. Plus sacoşa cu lucruri pregătite pentru internare. Ar trebui să ajungi în salon. Numai că.... mai urmează o mică umilinţă. Trebuie să ajungi din nou la parter, căci acolo este biroul de internări. Alt preinfarct, altă lifiteră sictirită. Stai la rând cu toate actele în mână altă jumătate de oră, până primeşti foaia izbăvitoare. Urmează o nouă căţărare până la etajul şapte. Al treilea preinfarct, dacă ai noroc. Ai ajuns sus. Este deja ora nouă. Medicul trebuie să îşi facă vizita. Deci mai stai vreo jumătate de oră pe la uşi. Acum eşti gata de internare. Odihneşte-te în pace!
Aceasta esta aventura prin care trebuie să treacă orice bunic, bunică, mamă, care vrea să se interneze în Spitalul Judeţean "Sfântul Apostol Andrei". Culmea este că nu medicii sunt vinovaţi. Deşi le tot găsim bube-n cap, până una-alta, nu ei sunt cei care trebuie să pună în concordanţă sistemul informatic inexistent al spitalului cu cel al Casei de Asigurări de Sănătate. Pentru că, vă vine să credeţi sau nu, un medic de familie ştie exact de câte ori ai fost consultat sau de câte ori ai primit o aspirină pe reţetă compensată, printr-un singur click, pe când cea mai mare unitate spitalicească din judeţul Galaţi habar nu are.
Pe de altă parte, spitalul colcăie de câini comunitari graşi, bine îngrijiţi, spre bucuria mai-marilor judeţului. Mă gândesc, cu mintea mea stupidă de plătitor de taxe şi implicit de salarii ale personalului angajat în sistemul public, că acest sistem ar trebui să se îngrijească mai întâi de cei care îl susţin şi de-abia după aceea de prietenii necuvântători, purtători ai diverşilor paraziţi, ce rezidă pe holurile unor unităţi destinate sănătăţii publice umane. Din păcate, de peste zece ani se vorbeşte prea puţin de aceste situaţii, fie din frică, fie din ignoranţă. ONG-urile ce se autointitulează păzitori ai dreptei iubiri faţă de câini ar trebui, măcar în ceasul al doisprezecelea, să facă ceva şi cu câinii din curtea spitalului. Nu de alta, dar încet şi sigur acesta se transformă în unitate veterinară.
