Spuneam recent că nu mă mai miră nimic. Greşit! Faptul că trăiesc într-o societate care muţeşte pe zi ce trece nu mi se pare normal şi continuă să mă uimească. Mai ales că pe la colţuri de stradă, prin autobuz sau prin piaţă concetăţenii mei emit păreri şi îşi dau cu presupusul în cele mai diverse direcţii.
Nu există scară de bloc pe care să nu se nască o divergenţă de idei cu privire la motivele arestării arbitrilor sau la împrumutul FMI. Nu există cartier în care cetăţenii să nu se declare oripilaţi de grătarele cu muzică forte care se încing sub ferestrele lor, de gunoiul aruncat de la geam sau de garajele care prezintă pivniţe, etaj sau toaletă pe domeniul public.
Cum să mai vorbeşti despre o simplă barieră pusă în drum sau de un lanţ care opreşte accesul la un loc de parcare al primăriei, când fiecare face ce vrea în oraşul acesta ca pe moşia părinţilor? Şi totuşi, de fiecare dată când semnalăm un nonsens, sau atunci când le punem cititorilor în faţă realitatea aşa cum este, ne lovim sau de o tăcere apăsătoare, sau de dorinţa anonimatului.
Pe subiecte gen accidentele de maşină, magazinele de vise şi accesul la substanţe halucinogene, primim replici usturătoare, suntem făcuţi cu ou şi cu oţet, toată lumea citeşte de rupe şi comentează cu sârg.
Evident, neangajat. E libertate şi oricine poate călca pe cine vrea, dacă aşa vor bujiile lui, sau orice neterminat cu caş la gură ne poate acuza că nu îi respectăm libertatea de a fuma ce vor muşchii lui. Fumaţi băieţi (şi fete) ce doriţi, dar nu confundaţi modul în care vă ameţiţi singuri cu libertatea.
Pentru a înţelege cu ce se mănâncă ea vă trebuie puţină carte şi ceva respect. Dacă nu pentru propria persoană, măcar pentru cei din jur. Şi tocmai treaba asta cu libertatea, despre care vorbim până ni se umple gura, dar pe care o înţelegem până în gard, ne împiedică să facem din lumea în care trăim un loc civilizat şi respectabil.
Fără protecţia anonimatului suntem muţi ca peştii. În faţa autorităţilor, pe care ar trebui să le purtăm sănătoşi, din moment ce le-am ales exact aşa cum sunt, ne plecăm frumuşel capul. Şi aşteptăm ca ziarul să scrie, televizorul să vorbească şi Dunărea să curgă liniştită la vale. Societatea civilă nu există.
Există, totuşi, oameni buni, legi şi hotărâri locale, alte legi şi alte hotărâri de guvern etc., pe care tot omul trăitor în Galaţi sau aiurea ar fi de dorit să le cunoască şi să le respecte. Fie că este ales local, parlamentar sau simplu cetăţean.
Când ne vom cunoaşte şi drepturile, dar şi obligaţiile, nu ne va mai fi frică să arătăm cu degetul. În cunoştinţă de cauză şi cu argumente.
Există o instituţie pe care mă tot mir că nimeni pare să nu o descopere încă în România. Este vorba despre trasul la răspundere. Legal. Şi a cetăţeanului care calcă pe iarba verde, dar şi a consilierului local şi parlamentarului, dacă habar nu au ce fac pentru cei care i-au ales.
Într-o lume normală, fiecare trebuie să dea seama pentru faptele sale. Şi asta nu o singură dată, la patru ani.
Ei bine, muţenia ce ne paşte de câtva timp, pornind de la autorităţile care fac mereu urechea toacă la ce scriem noi şi până la concetăţenii care nu se implică, mă uimeşte în continuare. Dacă nu din alt motiv, măcar pentru faptul că toţi trăim în acelaşi loc. Nu cred că vedem, fiecare, altceva.
