De ce ne-om tot mira atât? Imaginile ca acelea calificate de prezentatorii tv - cele cu bătaia lui Eugen Preda, mai celebru acum decât Marin Preda - drept „şocante” se petrec aproape zilnic, în diferite cartiere din localităţi ale ţării. Lucrurile „se rezolvă” în stil Becali, la întuneric, iar la lumina zilei nu se mai vede nimic; în beneficiul poliţiştilor, care se pot lăuda apoi cu „liniştea”.
Stilul Vidocq, celebrul ocnaş ajuns şef al Poliţiei, pare să se fi aplicat, până nu demult, la Craiova, unde clanurile erau lăsate să se bată între ele, "economic" pentru poliţişti… Sigur, legal şi creştineşte, inclusiv „băieţii răi” au dreptul la tratamentul justiţiar pe care ei îl refuză victimelor lor. Vinovate însă oricum şi ele de ceva…
Astfel, deşi exasperaţi de mârlăniile câte unui personaj devenit om politic doar pentru că avea destui bani ca să-şi cumpere adevărate oiţe intelectuale, care să-i susure-n urechi că el este unsul Domnului şi nimic mai mult, ne-am umezit însă imediat ochii atunci când s-a făcut exces de zel la anchetarea lui. Faptul că părea – şi probabil este – o răzbunare politică, nu-l face însă mai puţin vinovat de rezolvarea în stil mafiot a unui caz de furt!
Cei care l-au furat nu au fost însă acuzaţi de şantajarea celui care ordonase prinderea lor de către „poliţia” proprie. Dar se fac peste tot în lume înţelegeri între micii infractori şi Justiţie!
Au fost mici mafioţi cărora Justiţia italiană sau cea americană le-au dat o pedeapsă lejeră, numai să-i toarne pe mafioţi celebri! Astfel, ajungi la paradoxul de a vedea cazierişti violenţi „afară”, în timp ce amărâţi nevinovaţi ajung după gratii.
O poveste strecurată până la noi din gură în gură, căci tăcerea trebuie să fie de aur, spune că o tânără dintr-un cartier nepotrivit, martoră la o violenţă stradală, a preferat să ajungă în puşcărie decât să spună poliţiştilor pe cine a văzut comiţând fapta. Oricum, fata a ieşit în câştig: trăieşte încă!
O să spuneţi că poliţiştii noştri, mititeii, când nu sunt acuzaţi că „se fac că plouă” sunt influenţaţi de filmele americane, în care îndrăgiţi actori joacă roluri de poliţişti care fac dreptate în stil propriu, cu pumnul şi pistolul sau îşi iau parteneri cu cazier baban pentru prostituţie ca să prindă criminali! Pur şi simplu, şi la noi, şi la ei, este o junglă, în care omul obişnuit nu se aventurează (baruri de noapte, striptease, prostituţie, jocuri…) în care omul în uniformă este instinctiv privit cam cum erau priviţi miliţienii, iar infractorul cu maşină de lux devine simpatic. Cu ani în urmă, un Bob Dylan de mahala i-a compus chiar o baladă fiorosului şef de clan Fane Spoitoru, acum uitat…
Poliţiştii se plâng uneori, atunci când are cine să-i asculte, că prind infractori care a doua zi sunt liberi şi le râd în nas sau ţin mâna în buzunar, fără să ştii niciodată ce armă pot avea acolo. Un şef de poliţie locală povestea nu demult că a prins un hoţ cu o scândură, care în aceeaşi zi a ajuns după gratii, dar că aştepta de ani de zile să-l vadă închis pe unul pe care l-a prins furând câteva vagoane de cherestea!
Cum să nu-şi dorească deci poliţistul să-i tragă babanului infractor una pe întuneric, ori să-l lase bătut de alte canalii? Asta nu e numai în România, aşa-i în toată lumea, cu diferenţe de intensitate.
Altfel, pedeapsa cu moartea, pedepsele lungi au dispărut, închisoarea pe viaţă nu există la noi; pentru crimă se dau 25 de ani, care se pot reduce pentru bună purtare! De aceea americanii, de pildă, dau şi sute de ani de puşcărie unui singur criminal!
Nu ne rămâne decât să sperăm că legea oarbă a justiţiei va ajunge descoperită la ochi şi prin cartiere… acolo unde jungla pune condiţii periclitând viaţa oamenilor!
