Peste tot în lume, educaţia se află în impas. Profesorii au sentimentul că vorbesc pereţilor, iar elevii din bănci parcă trăiesc într-o altă lume. Se concentrează greu, sunt neliniştiţi, nu-şi găsesc locul şi identitatea. Rapiditatea cu care tehnica de ultimă oră – televizoare, tablete, computere – le transmite stimuli, îi face imuni la „prelegerile” statice ale dascălilor. Asta în condiţiile în care cerinţele şi pretenţiile sunt din ce în ce mai mari. Cel puţin la noi, cantitatea de informaţie pe care elevul trebuie s-o acumuleze încă de la vârste foarte fragede este destul de mare. Startul e fabulos, în clasele primare, elevii te uimesc cu capacitatea lor de a stoca informaţii. Dar cu toţii ne întrebăm de ce mai târziu lucrurile stau mult mai prost. Sunt doar câţiva care rămân motivaţi, pe baricade. Restul abandonează, nu musai şcoala, dar ideea de a învăţa cu plăcere şi de a vedea un folos în toate acestea. Dar părinţii şi profesorii continuă să pompeze informaţii, uitând cu toţii că nici noi n-am folosit în cariera noastră tot ceea ce am tocit pe băncile şcolii şi că primordiale în formarea oricărui individ sunt experienţa de viaţă şi capacitatea de a o filtra emoţional, pentru a te putea adapta la tot felul de situaţii.
Ori aici e buba educaţiei. Ne străduim să le dăm informaţii, dar nu le arătăm ce să facă cu ele, şi nici la ce sunt bune acestea în viaţă.
Un exemplu elocvent în acest sens este modul total anacronic în care cei de la minister au formulat subiecte la o evaluare naţională, care se vrea cu un pas înainte educaţiei de acum, pe baza acestor testări urmând să se ia decizii de viitor în ceea ce priveşte programa şi metodele de predare. Cel puţin aşa declară oficialii ministerului. Atunci cum să-i mai ceri elevului de clasa a doua să-ţi scrie un bilet prin care să-şi anunţe prietenul că i-a găsit căţelul, când toată lumea ştie că orice copil de această vârstă, fie pune mâna mobilul părinţilor şi sună la familia prietenului ca să-i dea vestea, fie pe tabletă şi îi trimite un mesaj pe yahoo, sau pe Facebook. Ce concluzii trage bietul copil din toate acestea? Că teoriile de la şcoală sunt nişte lucruri plicticoase ale unor adulţi care, cu siguranţă, trăiesc în altă lume şi nu au ochi să vadă realitatea. Aşa i-am pierdut de clienţi, în ciuda asigurărilor noastre că şcoala îi ajută să-şi facă un viitor. Apatia şi lenea de mai târziu se traduc, de fapt, printr-o reacţie de autoapărare în faţa unei educaţii rămase în urmă, care nu le mai răspunde aşteptărilor şi căreia nu-i văd finalitatea.
În alte părţi, unii au găsit calea ca învăţământul se schimbe şi se adapteze la vremuri noi. La noi, ar trebui să se întâmple o minune şi la cârma Educaţiei să apară cineva care să poată ţine cu abilitate frâiele, pe termen lung, astfel încât să-i dea viziune şi coerenţă. Cum a făcut, bunăoară, Spiru Haret. Din nefericire, în clasa noastră politică nu e nimeni în stare de aşa ceva la ora actuală.
De aceea, sunt de felicitat şi de apreciat dascălii noştri, care rămân pe baricade, îşi bat capul să-şi educe elevii, cum pot ei mai bine, în noianul de schimbări fără sens, cu programe stufoase, cu cerinţe absurde, cu un sistem de învăţământ care, de atâta timp, nu are nici cap, nici coadă.
