Am senzaţia că, în acest moment, la nivel de Bucureşti se face absolut orice pentru a se strânge fonduri pentru campania electorală ce va să vie. Se încearcă racolarea primarilor, se pun taxe peste taxe, se simte în aer iz de promisiuni. Dar toate pentru ce? Pentru ca un individ să ajungă în fruntea unui stat cu care nu mai are absolut nicio legătură. Pentru că este din ce în ce mai clar că în România sunt două realităţi. A lor şi a noastră. Să dăm câteva exemple.
În ultimul timp, se pune pe tapet din ce în ce mai des ideea taxării celor care şi-au instalat centrale termice de apartament. Este cumva un paradox. Contribuabilul a fost practic obligat de politic să recurgă la acest efort, pentru a nu mai depinde de hoţiile celor care, timp de 25 de ani, au păstorit sistemele centralizate de încălzire. Niciun român cu mintea întreagă nu şi-a pus centrală în apartament aşa, doar de fiţe. Toţi cei care au făcut un efort financiar considerabil pentru a trece la acest tip de încălzire erau sătui până peste cap de frigul din case, suportat în iernile crâncene din ultimul timp. Mai mult, erau sătui şi să scoată bani buni din buzunar pentru a plăti acest frig. Erau sătui să plătească apa caldă, care se oprea când îţi era lumea mai dragă sau curgea rece timp de jumătate de oră. Erau sătui să fie luaţi de proşti. Acum, Guvernul vrea să le mai dea o lovitură sub centură celor care, cu greu, au făcut rost de aproximativ 2.000 de euro pentru a scăpa de sub tutela hoţiei. Pentru că asta a fost. Şi, din păcate, aici nu mă refer numai la Galaţi.
Din cauza aceloraşi conducători am ajuns la situaţia absolut aberantă în care statul câştigă, de la angajat şi angajator, mai mult decât cel care munceşte. E matematică simplă. La un salariu brut de 1.340 de lei, statul primeşte, de la cele două părţi, 1.700 de lei. Echitabil? Având în vedere ce ne dă statul, nu prea.
Aflăm că Guvernul va scoate de la buget nu mai puţin de 192 de milioane de lei pentru alegerile prezidenţiale ce vor avea loc în noiembrie. Toate bune şi frumoase. Aş întreba însă Guvernul cam câţi bani a alocat pentru pregătirea sau integrarea în piaţa muncii a celor 250.000 de elevi care au picat bacalaureatul în ultimii patru ani. Probabil că suma este mult mai mică sau total inexistentă. Nu de alta, dar cei 250.000 de tineri care nu au niciun viitor se încadrează perfect în tiparele asistatului social de mâine, ce va veni la vot ca la Biserică, în speranţa că mâine îi va fi ceva mai bine.
Vorbeam de diferenţa dintre România lor şi România noastră. Vă dau un exemplu real, dar dus cumva la extrem. În timp ce actualul prim-ministru îşi duce băiatul la karting, sport scump, de fiţe, un român nu are bani să dea opt euro pe o cartelă telefonică. Aceşti opt euro i-ar fi permis să-şi sune soţia în Italia, soţie care tocmai îi trimisese prin poştă, recomandat, actele de divorţ. Acei opt euro fac diferenţa dintre reîntregirea familiei şi încă un copil împărţit între două ţări. Din păcate, în acest moment, politicienii nu mai văd România reală, de la înălţimea scaunelor de piele cu care sunt dotate limuzinele pe care le deţin. România reală arată rău. În unele cazuri, din păcate din ce în ce mai multe, foarte rău.
