„Dacă ştiam în ce hal o să ajungă Galaţiul, nici nu mai ieşeam în stradă la Revoluţie. Din contra, poate că ieşeam să-l apăr pe Ceauşescu, că oricum îşi iubea ţara mai mult decât politicienii de astăzi!” – aceasta a fost reacţia unui cititor vizavi de situaţia precară din punct de vedere economic şi administrativ în care se află judeţul nostru. E o afirmaţie, după cum se vede, plină de mânie, frustrare, dezamăgire faţă de aleşii mai mari sau mai mici care s-au dovedit incapabili să aibă cu adevărat profilul unor reprezentanţi ai interesului public.
Desigur, i-am putea reaminti cititorului nostru de privaţiunile la care au fost supuşi românii în timpul comunismului, că o doctrină etatistă nu poate aluneca decât în dictatură, că fără libertate nu poţi avea decât o societate diformă. Dar ce valoare au astfel de argumente în ochii unei persoane care vede cum economia Galaţiului e astăzi o umbră palidă faţă de ce era odată, că am ajuns să concurăm cu Vasluiul ca pol al sărăciei din Moldova, când vede că politicul s-a transformat într-un fel de pecingine care distruge şi corupe tot ce atinge?
Dar mai îngrijorător, poate, decât afirmaţia în sine a cititorului nostru, este că astfel de nostalgii după Epoca de Aur nu reprezintă cazuri izolate şi nici sindromul procesului de pauperizare din regiunea noastră. Ar trebui să ne amintim aici de rezultatele sondajului de opinie la nivel naţional care îl creditau pe Ceauşescu cu… 66 la sută din voturile populaţie dacă ar fi candidat la alegerile prezidenţiale! Da, la 25 de ani de la Revoluţia care l-a „detronat”, Ceauşescu ar câştiga încă din primul tur cursa pentru Palatul Cotroceni!
Asemenea percepţii arată cât de mare a devenit prăpastia dintre clasa politică şi simplii cetăţeni. Şi cum să nu se întâmple aşa când partidele nu au pus la baza democraţiei noastre originale idei, concepte sociale sau economice despre cum poate o societate să devină mai prosperă, ci adesea doar dorinţa de înavuţire sau setea de putere a unuia sau altuia? Despre ce partide, ce doctrine, ce aleşi se poate vorbi în România de azi, când traseismul politic este aprobat cu acte în regulă? Cum să nu fie dezamăgit gălăţeanul nostru când, în timp ce vechile întreprinderi au devenit ruină, nu se pune nimic în loc? Nu avem infrastructură, investitorii rămân cu ochii în soare, iar unii ce se cred buricul judeţului n-au altă grijă decât de a se transforma ei înşişi în nişte Ceauşei mai mititei?
Dincolo însă de egoismul unora dintre cei care încearcă să se caţere la Putere, la fel de adevărat este că nenorocul acestei ţări/ acestui judeţ/oraş ni l-am făcut adesea cu mâna noastră. Atât de mult a aplatizat comunismul spiritul civic, încât n-am înţeles nici până acum cu toţii că „libertatea”, „egalitatea”, „prosperitatea” nu sunt drepturi pe care să ţi le dea cineva, ci unele care se câştigă şi se apără permanent. Democraţia nu se exercită doar din când în când, la urne, ci permanent, prin atitudine proactivă la problemele societăţii. Aleşii noştri sunt oglinda noastră. Dacă girăm prin votul sau neimplicarea noastră politicieni corupţi, mincinoşi, aroganţi, când dezbaterile publice devin simple formalităţi, să nu ne aşteptăm ca societatea noastră să arate mai bine. Desigur, putem să-l jelim mult şi bine pe Ceauşescu. E mai uşor să ne plângem de milă, în loc să încercăm să schimbăm ce se poate schimba. Dar să nu uităm că, dacă tânjim după laţ, laţ o găsim!
