Am văzut recent, în Belgia, în interiorul catedralei St. Bavo din Gent, o lucrare de proporţii, „Altarul mielului mistic”, semnată de Jan van Eyck. Terminată în vreo şase ani, la începutul secolului (atenţie!) XV, în 1436, pictura despre care s-au scris tomuri întregi poate fi redusă la motivul adoraţiei mielului sfânt, sacrificat pe altarul credinţei. Inclusiv momentul sacrificiului, acum şase secole, era însă prezentat cu o seninătate, o eleganţă şi o căldură care îmblânzesc atât penelul cât şi privitorul.
De ce mi-am adus aminte de van Eyck tocmai acum? Pentru că, de două zile, nu văd altceva la ştiri decât actul, considerat aproape religios, cu care ditamai preşedintele de ţară se apleacă asupra unei oi de-a noastră, românească, pe care o tunde în aplauzele mulţimii. Nimic sfânt, nimic liniştitor în râsul gros şi smocul de păr (de oaie) ridicat triumfal deasupra mulţimii.
Motivul mioritic pe care Băsescu pare să-l întoarcă cu faţa către sine, răzbate strident printre preocupările electorale şi încearcă să apropie o figură politică de un mit tradiţional. Ciobanii politici cu care s-a însoţit Traian la drum, către cucerirea locurilor cu iarbă mai grasă şi mai mănoasă din arealul puterii, sunt uşor de aflat.
Dacă ne rezumăm doar la Petre Roman şi Teodor Stolojan, putem spune că „ciobăneii” cu pricina n-au reuşit la apus de soare să mi-l omoare, ci doar să-l întărească pe baciul care, iată, în cele din urmă şi-a descoperit oaia primordială. Pe care a tuns-o scurt şi apăsat, să nu mai existe nici un motiv de discuţie între ei doi.
Spre modernizarea mitului şi a unei întregi istoriografii privind motivul oii şi al mielului, sacrificat sau nu, relaţia preşedintelui nostru cu animalul respectiv este una publică, hazlie, lumească până la îngenuncherea oricăror apropieri filozofice. Băsescu se raportează la oaie în acelaşi fel cum îşi pune pe cap clopul sau pălăria cu pene de păun, cum vorbeşte despre soacră sau despre femei. Nimic sfânt, nimic decent, nimic înălţător. Doar o trimitere obsedantă la realitatea sa imediată, la interesele sale primare.
Cum să te inspiri dintr-o astfel de acţiune pentru a pune scena pe pânză? Pentru că, în condiţiile date, când preşedintele face băi săptămânale de mulţime şi tunde oi, în timp ce Voronin îl critică la scenă deschisă şi criza aşteaptă puţină atenţie de la Cotroceni, nu ne rămâne decât să aşteptăm şi noi tablourile cu voievodul vaporean îmbrăcat în bundiţă şi cu traista pe umăr.
Ceauşescu ce mai era primit cu pâine şi sare, zugrăvit ca întemeietor al neamului şi părinte al naţiunii. Pasul către sărbătorile populare şi eroul viteaz care ne este în frunte a fost, iată, făcut. Urmează iconografia.
Aşadar, scena fluieraşului ce-i zice cu dor, cât timp preşedintele tunde oaia, în prezenţa fiului lui Conu Alecu (nu cel cu oaia şi berbecul, ci acela care poartă numele de Paleologu şi e Ministrul Culturii) este numai bună de pus pe pânză. Şi ca tacâmul să fie complet şi să împletim tradiţia populară cu credinţa milenară a neamului românesc, scena poate fi sfinţită şi tratată ca atare. În locul mielului se va afla oaia, cea primordială în noua campanie a lui Băsescu, în locul lui Van Eyck se va găsi un binevoitor autohton, şi în locul privitorilor vom sta cuminţi noi, cu gura căscată ca la dentist.
Aşa se scrie şi se construieşte istoria în România. În secolul XXI. Alţii se raportează la secolul XV, după cum vă spuneam…
