Criza ne trage de urechi, ne fluieră prin buzunare. Ne plângem, dăm din umeri când suntem întrebaţi. Spunem că nu găsim cale de ieşire, dăm vina pe Guvern, pe agenţiile secrete care conduc lumea.
Tragem cu ochiul la campania pentru europarlamentare. De fapt, nu ne interesează prea mult. Citim că rata şomajului va creşte până la 8 la sută. Asta da ştire proastă. Strângem cureaua, dar nu renunţăm la micile plăceri ale vieţii. Cum ar fi vacanţa de vară.
Ca tot românul, ne facem bagajul, ne luam aparatul foto şi sărim gardurile Greciei, Spaniei, Turciei şi, mai ales, Bulgariei. În Italia nu, nu vrem să mai mergem, ei ne fac ţigani şi infractori, ne arată cu degetul, deşi avem şi noi poveştile noastre cu italieni tăvăliţi prin noroi.
Spectacolul politic încearcă să ne capteze atenţia. Nu prea mai reuşeşte. Schimbam programele tv, sătui de talk-show-uri. A trecut vremea aceea când noi încă mai credeam. Credeam în cuvintele spuse de un lider politic. Vroiam un model şi ni-l luam de la televizor, nu citeam printre rânduri, luam de bun ce auzeam din gura lui – a modelului – pentru că vroiam cu ardoare să credem în cineva.
Au fost puţine modele în viaţa noastră. Şi acelea, împărţite. Pentru unii, Miron Cosma a fost un model bun de urmat. Şi Ion Iliescu a fost pentru unii speranţa că trecutul ar putea redeveni prezent. Pentru alţii, Emil Constantinescu a fost - scurt timp, e drept – luminiţa care ar fi putut străluci şi pe strada noastră.
Cosma a intrat la puşcărie. Iliescu a îmbătrânit şi a ieşit din joc. Constantinescu s-a dovedit a fi dintr-un alt film decât cel pe care ni-l doream noi. Noi ne doream genul „Acţiune”, el s-a încadrat însă la “Dramă”. Iar de drame eram deja sătui.
În zilele noastre? Încă ne dorim modele de urmat. Ne dorim oameni puternici, cu un discurs care să nu frizeze nebunia. Conform unui sondaj, unii tineri îl iau pe Becali drept model. Adică vor să încalce legea, să aibă bani, putere, să apară la televizor şi să îi injure în direct pe moderatori. Asta da viaţă!
Vin alegerile prezidenţiale, iar noi încă ne căutam un preşedinte. Un model în care să credem cu ardoare patriotică. Nu ni se dă de ales. Asistăm la spectacolul politic caracterizat prin: şoc, groază, agresivitate de limbaj, virulenţă.
Candidaţii sunt lansaţi cu scenarii şi atacuri la adresa contracandidaţilor. Nu aflăm nimic nou. Nu aflăm că se va schimba ceva, că vor veni vremuri mai bune, că uite, în sfârşit, un candidat drept, cinstit, şarmant are un program de ne dă pe spate de extaz. Tot huooo, lătrături şi schelălăieli în programul electoral.
În concluzie, atunci-când-noi-credeam a rămas ATUNCI. Acum nu ne mai batem capul. Ne preocupă mai mult bagajele de vacanţă, care sfidează cu nesimţire criza, plecăm într-un concediu european, unde cheltuim cash tot ce am strâns la ciorap şi nu ne mai gândim la nimic, pentru că nu prea mai avem la ce.
