Vă propun astăzi o plimbare pe strada Brăilei. Nu, nu ca să număraţi locurile unde verdele e ruginit, sau dimpotrivă, nici să admiraţi cei câţiva palmieri cu care ne putem mândri toată vara, ci ca să vă „bucuraţi” privirea cu zecile, poate sutele, de reclame îngrămădite pe spaţiul verde dintre benzile de circulaţie.
Unele nici n-au mai fost „locuite” după precedenta campanie electorală, suferind de spoială şi rugină în bătaia vântului şi a ploilor malului Dunării. Să nu credeţi că le-a fost zadarnică aşteptarea. Nu, unele sunt ocupate acum de alte reclame electorale, cauzând chiar dispute privind împărţirea locurilor şi întâietatea la ridicare pe înălţimile sigure ale soclurilor.
Mulţi dintre trecuţii ocupanţi n-au câştigat bătălia cu electoratul, dar vor avea ce povesti nepoţilor, cum au stat ei cocoţaţi o campanie întreagă la înălţime, veghind cu zâmbetul strâmb sloganurile electorale scrise drept. Cu cât veţi merge mai încet veţi descoperi mai multe aberaţii afişate nonşalant, la distanţă de doar un metru sau doi una de cealaltă, ziceri goale sau promisiuni uitate.
Printre chipurile chinuite de dorinţa măririi veţi găsi şi reclame neschimbate de mult timp, spaţii goale aşteptându-şi clienţii (doar e criză , nu-i aşa?), dar şi invitaţii noi la cumpărat mobilă şi detergenţi ieftini, la emisiuni de televiziune sau economii pe care nu le mai face nimeni. Amuzamentul, vedeţi că fac apel la răbdarea dumneavoastră, este că panourile nu seamănă unele cu altele, oferind privitorului o bogată gamă de materiale de construcţie şi modalităţi diverse de afişaj. S-ar putea face chiar un tur turistic al oraşului, cu ghidare specială pe diversitatea modalităţilor de reclamă, aceasta fiind una dintre surprizele pe care Galaţiul le poate oferi turiştilor, spre deosebire de alte oraşe, mult, dar mult mai sărace în astfel de senzaţii vizuale.
Şi, evident, strada Brăilei, care n-are plopi, n-are salcâmi, trebuia să capete o identitate. Fiind una dintre coloanele vertebrale ale oraşului, trebuie să fie şi cea mai bine dotată. În panouri publicitare. Putem tăia bilete turistice pentru plimbarea la panouri cu vedere la palmieri. Pentru că de lângă ei monştrii metalici au dispărut.
Niciodată n-am aflat clar de la primărie nici numărul panourilor (se socotesc pe principiul lui Pristanda, două la prefectură, două la primărie…) şi nici sumele lunare, anuale sau mai ştiu eu cum, pe care le câştigă comunitatea din închirierea lor. Însă noi le respectăm zilnic, în loc să plantăm copaci în găurile picioarelor lor de metal care omoară iarba.
Şi apropo de iarbă, e cel puţin înduioşătoare supărarea unor politicieni care au sesizat recent amplasarea panourilor pe spaţiul verde. Acolo au fost tot timpul. E drept că precedenta campanie s-a desfăşurat iarna, aşa că n-au observat culoarea terenului. Plus că ei nu se prea deplasează pe jos şi din viteza unui bolid e mai greu să numeri afişele…
De aceea îi invitam şi pe dumnealor la o călătorie per pedes pe strada noastră principală. Romantic, captivant şi cu specific local: pe lângă panoul fără soţ. Înainte, în timpul sau după alegeri. Nu contează când. De schimbat nu s-a schimbat oricum, de ani verzi, nimic.
