Trei fetiţe kamikaze şi "blasfemiile" lui Stănescu

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Profetul Mahomed plânge în caricatura viitorului număr al hebdomadarului „Charlie”, spunând de asemenea ”Je suis Charlie”! Este emoţionant şi, cu toate că divinităţile tuturor popoarelor şi epocilor au arătat sentimente, şi această caricatură va fi considerată probabil de radicalii islamişti o nouă blasfemie. Ei oricum nu permit nici măcar ca un chip uman şi, cu atât mai mult, al vreunui sfânt, să fie desenat. Nu mă mir că au reacţii violente nişte oameni care trăiesc, de fapt, la propriu, în Evul Mediu, când terorismul însemna vitejie. Ei au avut parte şi de cruzime din partea altora, dar până la noi nu prea ajung lacrimile îndepărtate.

Acum, de pildă, extremiştii Boko Haram, folosind şi trei fetiţe (!) kamikaze, au ucis 2.000 de civili în Nigeria. Un ciocan e bun la tâmplărie, dar poate sparge şi capul: am întâlnit muncitori musulmani africani care nu citiseră niciodată altceva decât Coranul, care, ca şi Biblia, poate fi interpretat în funcţie de cum te îndrumă învăţătorul să citeşti cutare Sură, de verset - în sens paşnic, cum este de aşteptat de la orice religie, sau răzbunător, în stilul vechii legi a talionului: „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte!”.

Respectând proporţiile riscurilor, „blasfemie” politică era considerată însă şi la noi caricatura care nu convenea regimului, „imamului” radical Ceauşescu, când caricaturişti precum Mihai Stănescu se puteau aştepta să-şi piardă libertatea sau chiar viaţa. Dacă Salman Rushdie a fost condamnat la moarte în Iran de regimul fundamentalist, pentru „Versetele satanice”, şi poetul român Sergiu Filerot fusese condamnat la moarte în vremea regimului Antonescu, în ´42, pentru un volum de versuri, „Om”, care vorbea despre crime naziste. Păi, chiar şi cu libertatea cuvântului, poetul gălăţean Ion Zimbru primea… drept la replică de la un general, de altfel erou pe fronturile de Est şi de Vest, pentru câteva versuri sarcastice despre generali, din poezia „În general, generalii nu plâng”…

Diferă doar amplitudinea reacţiilor, emoţiile, pedepsele sau răzbunarea. Acum, emoţia îi face pe mulţi, condamnând crimele teroriştilor, să se alinieze sub aceeaşi lozincă, chiar dacă nici n-au văzut revista „Charlie”, chiar dacă sunt credincioşi în religia lor sau atei, cum sunt cei care fac glume pe seama tuturor profeţilor. Acel „Je suis Charlie” e contagios. Cam ca la Golaniada românească, în care, de la rectorul Emil Constantinescu la proaspătul student, de la muncitorul la metrou la vânzătoare, îşi punea fiecare în piept un bilet-decoraţie pe care scria „Golan”. Aceasta după ce, ofensând ca un… caricaturist foarte puţin dotat în cuvinte, preşedintele contestat Ion Iliescu îi numise pe cei din Piaţa Universităţii „golani”.

Ce-a mai rămas din emoţia autentică a Golaniadei? Cât o mai rămâne „Je suis”, în jurul căruia, liniştitor, am văzut adunaţi oameni cu simboluri creştine, evreieşti, musulmane, dar şi curcubeul? Sunt uitate alte fraze puternice, din copilărie, când citeam cum curajosul şi misteriosul cavaler Lagardère, din cartea lui Paul Féval „Cocoşatul”, striga: „J'y suis!”. Cavalerul lupta pentru onoare, dar, învingător ori rănit, nu… înjura. Există o demnitate în a ataca sau în a te apăra, cu spada, cu pixul ori penelul. Deşi tot francezii, ultimii supravieţuitori ai armatei lui Napoleon, învinse la Waterloo, la propunerea de a se preda, n-au spus „J'y suis”, nici „Je suis Charlie”, ci o vorbă de culoarea politicii actuale - „Merde!”.

Citit 1154 ori Ultima modificare Miercuri, 14 Ianuarie 2015 00:30

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.