Prietenia sfârşeşte acolo unde începe neîncrederea, spunea Seneca. Şi buna convieţuire, şi civilizaţia, şi progresul, şi pacea, am adăuga. De încrederea în semeni depinde evoluţia noastră ca specie şi societate care se vrea într-o continuă dezvoltare. Nu poţi creşte ca om sau colectivitate atâta vreme cât esti permanent controlat de teamă. Teama de un membru al familiei, teama de vecin, de colegul de serviciu, de cel aflat lângă tine în autobuz, de şef sau de conducători. Ca să extrapolăm, nu te poţi dezvolta când frica îţi domină cele mai elementare instincte şi te face să devii din om, fiară. Pentru că la asta ne reduce neîncrederea izvorâtă din degradarea accelerată a valorilor elementare, din experienţele pe care noi înşine sau cei de alături de noi le trăiesc.
Vedem zilnic exemple care ne alimentează neîncrederea, dar cu care am ajuns să ne obişnuim, pentru că „aşa e în viaţă”. Vecinul care ne ocupă locul de parcare, vânzătoarea care ne „ciupeşte” la cântar, furnizorul de utilităţi care umflă facturile, funcţionarul indolent care ne plimbă de la un ghişeu la altul sau medicul care se uită la tine în funcţie de câţi bani ai. Mai sunt şi exemplele cu impact imediat negativ şi care cu greu pot fi integrate ca obişnuinţe: atunci când semenii abuzivi sar pârleazul şi ne atacă, violent şi brutal, cele mai elementare interese.
Şi aici a venit timpul să vorbim de sistemele care funcţionează prost şi ale căror mecanisme şubrede au creat handicapuri sociale: abandon şcolar, şomaj, familii destrămate, infracţionalitate. Satisfacerea celor mai elementare nevoi devine o luptă pe viaţă şi pe moarte, dar nu una după reguli, ci una cu multiple lovituri sub centură. Ca să mănânce, needucatul, săracul sau cel care îşi scapă în cele din urmă gena infracţională de sub control bagă mâna în buzunarul altuia, îl minte, îl înşală, îi da în cap. Fără scrupule şi cu riscul ca mai devreme sau mai târziu să plătească.
Perspectiva răspunderii păleşte în faţa nevoii de supravieţuire, suprapusă peste mentalul unei societăţi tot mai stresate şi mai speriate. Paradoxal, cu cât sunt mai săraci şi mai timoraţi, oamenii devin mai naivi, iar asta asigură un excelent teren, numai bun de exploatat de cei care duc răul la stadiu de fenomen. Aşa auzim de bătrâni înşelaţi pentru câteva sute de lei cu promisiunea câtorva kile de brânză sau a unor premii. Aşa auzim de vânzătoare păcălite de falşi agenţi de control, care nu se sfiesc să pozeze în „oameni ai legii”, tot pentru câţiva leuţi. Şi tot aşa am ajuns, zile trecute, să aflăm cum, posibil din batjocură, sute de gălăţeni au rămas fără elementara apă, după ce locuinţele le-au fost samavolnic „debranşate” peste noapte, de hoţi.
La fel ca în junglă sau în „copilăria” omenirii, supravieţuieşte cine poate. Mănâncă infractorul cel mai abil şi scapă de la a fi jecmănit cel care are nasul destul de fin. Şi de o parte şi de cealaltă, încrederea este direct proporţională cu reuşita de a se menţine pe palierul pe care a decis că vrea şi îi convine să fie. Problema este că această încredere este tot mai individuală şi mai puţină, în loc să fie una generală. Ajungem să ne vedem numai propria pătrăţică şi propriul interes, ceea ce se întâmplă dincolo de „gard” reprezentând teritoriul nimănui, acolo unde se joacă încontinuu un singur joc: al foamei.
