Credeam că noi, românii, deţinem monopolul nesimţirii, că la noi dezorganizarea atinge cote de-a dreptul artistice, că nu avem egal când e vorba să ne purtăm urât cu oamenii. Ei bine, nu. Am trăit recent o experienţă pe aeroportul din Roma care mi-a schimbat complet părerea despre concetăţenii mei. Suntem mici copii, dar, pentru că întotdeauna există un dar, tot dinspre noi cred eu că ni se trage.
Pe scurt, trebuia să vin (cu Alitalia, reţineţi compania şi nu vă luaţi bilete la ea) dinspre Roma către Bucureşti, cu un avion la o oră de seară (21,40). Mai întâi a apărut o întârziere de două ore pe tabela de afişaj, neanunţată altfel de nimeni. Noi şi avionul de Beirut ce mai aveam de aşteptat.
Mult după ora la care ar fi trebuit să se facă îmbarcarea, întârzierea a crescut, tot pe tabelă, fără alte explicaţii din partea personalului. Pe la miezul nopţii aflam de la un funcţionar plictisit că avionul are o problemă la bord.
Puţin după aceea eram, culmea!, îmbarcaţi într-un autobuz de pe pistă ca şi cum am fi fost gata de plecare. După un sfert de oră de aşteptare, reveneam în aeroport, cu menţiunea, şoptită tot de un funcţionar nepăsător, că respectiva cursă a fost anulată. Vreo două ore după miezul nopţii mai aşteptam, încă, bagajele lângă o bandă care se încăpăţâna să nu le aducă, în timp ce zece persoane (le-am numărat) cu ecusonul companiei pe piept ridicau impasibile din umeri la toate întrebările noastre.
Fără bagaje, pe care ni s-a recomandat să le reclamăm la Bucureşti şi fără însoţitor am plecat, către 3 noaptea, la un hotel de lângă aeroportul Fiumicino, unde ne-am odihnit până la şase dimineaţa, când tot singuri, cu autocarul care aduna călători din mai multe hoteluri, ne-am reluat drumul către aeroport. Am trecut din nou pe la ghişeu să ne luăm locuri pentru următoarea cursă, care avea deja călători, motiv pentru care unii dintre noi s-au trezit plasaţi cu alte persoane pe acelaşi loc. Norocul lor, au ajuns la vipuri…
Nici acest avion nu a plecat la fix, ci cu o oră întârziere. După 20 de ore petrecute pe aeroport, n-am auzit un cuvânt de scuze şi nicio explicaţie plauzibilă. Şi n-am putut scăpa de senzaţia că totul ni se întâmplă numai şi numai pentru că suntem români. Evident, bagajele n-au ajuns toate şi a trebuit să reclamăm la Otopeni dispariţia lor.
Practic, după o astfel de experienţă, concluzia ar trebui să fie una optimistă: uite că în alte părţi se poate şi mai rău. Dar n-am ajuns bine şi am aflat că EBa a obţinut la alegeri un procent care rivalizează cu al unui partid, preşedintele m-a anunţat în direct că intrăm în recesiune, că ne trebuie ospătari, filozofii fiind deja prea mulţi, şi Gigi Becali mi-a comunicat cum se perfecţionează el în studiul limbii engleze de unul singur. Când am mai citit în ziar cum Traian Băsescu le-a recomandat siderurgiştilor să se împace cu ideea că viitorul Combinatului este un teren agricol, iar al ţării noastre turismul promovat de Elena Udrea, mi-a venit să mă întorc pe aeroportul din Roma, cu toate consecinţele negative ale unui astfel de act disperat.
Ori eu nu-mi mai găsesc locul, ori Europa se transformă pe zi ce trece într-o Românie mai mare. Pentru că, despre România, nu pot spune în nici un caz că se europenizează. M-ar bate Cel de Sus!
