Am avut, recent, o discuţie extrem de aprinsă cu un coleg de breaslă pe tema oportunităţii investiţiilor public-private. Este vorba despre oamenii de afaceri care, uite-aşa, să se mire proştii!, aleg să investească fix în Galaţi. Şi nu neapărat într-un domeniu ce presupune doar spaţiul privat, ci din contră, cel public. În ultima vreme se tot discută despre oportunităţile parteneriatelor public-private. Pentru România, acest lucru înseamnă, de regulă, că administraţia locală „pune la bătaie” terenul pe care urmează să se construiască respectiva investiţie şi promite sprijin în obţinerea tuturor autorizaţiilor necesare, în timp ce investitorul vine cu ideile şi banii necesari. La împărţirea profitului, fiecare are partea sa, evident, în funcţie de contractul încheiat; pe final, ambii parteneri ar trebui să fie mulţumiţi – administraţia locală, că a reuşit să atragă o investiţie în comunitatea sa (ceea ce înseamnă noi locuri de muncă, mai multe salarii, deci, mai multe taxe la bugetul local şi de stat etc), iar investitorul, că iată, şi-a mai extins puţin afacerea şi fără bătăile de cap pe care le-ar fi avut dacă şi-o făcea pe mereaua proprie. Căci se ştie câte probleme are un investitor privat care vrea să îşi facă afacerea de unul singur: de la avizele pe care le aşteaptă timp de „cât vrea funcţionarul” plus cele 30 de zile legale şi până la presupusa şpagă care i se cere ca să se mai scurteze drumul hârtiilor.
Nu am dovezi că cineva din Primărie le cere şpagă investitorilor pentru eliberarea de autorizaţii şi licenţe, dar ştiu, în schimb, şi legenda investitorului care a plecat de la Galaţi, pentru că i s-a cerut şpagă şi, până la urmă, a construit la Brăila, unde a fost „iertat” de această vamă… Mai cunosc şi mulţi patroni gălăţeni care pur şi simplu aşteaptă de câţiva ani eliberarea avizului primarului, un act ce ar trebui dat în termen de zile.
Dar să revenim la parteneriatul public-privat. Am aflat, recent, despre multe investiţii ce s-ar putea realiza la Galaţi, pe principiul parteneriatului cu administraţia locală. De la investitorul clujean care cere, de vreo doi ani, acordul Primăriei pentru a investi vreo 100 de milioane de euro într-un mall şi până la potenţialii parteneri francezi sau spanioli (încă nu ne-am lămurit bine) care intenţionează să ne construiască unul sau două (cine ştie?) spitale judeţene, vorbim despre proiecte extrem de valoroase. Să mai adăugăm şi alte proiecte, la fel de importante şi promiţătoare, despre care tot auzim, în special în apropierea alegerilor: construcţia drumului express Galaţi-Brăila, ridicarea unui pod peste Dunăre, amenajarea unui aeroport, înfiinţarea Aqualand la plaja Dunărea, toate posibile prin „magia” parteneriatului public-privat.
Toate bune şi frumoase, însă rămâne fără răspuns, deocamdată, o întrebare: cine decide dacă investitorul X este sau nu cel mai nimerit să intre în parteneriat cu administraţia locală pe un anumit proiect? Temă: avem doi investitori, să spunem unul francez şi unul spaniol şi ambii doresc să construiască un spital judeţean în parteneriat cu administraţia locală (care ar pune la dispoziţie terenul, utilităţile etc). Cine decide în favoarea cui? Şi nu vorbesc aici despre cât de serioşi sunt cei doi potenţiali investitori (căci la o astfel de afacere nu vorbim de afacerişti care vor să dea tunuri!), ci de ofertele celor doi. Dacă unul dintre investitori are o ofertă financiară mai bună decât a celuilalt, nu ar fi normal ca administraţia să aleagă în favoarea primului? Dar dacă, să spunem, investitorul cu ofertă mai slabă a fost „mai iute de picior” şi deja a bătut palma cu autorităţile? Nu rezultă o pagubă – cel puţin potenţială – pentru comunitate? După ce am întrebat mai multe autorităţi, am aflat că deocamdată, la noi, se aplică principiul „primul venit, primul servit”. Evident, dacă nu cumva „primul venit” renunţă să mai aştepte vreo doi ani de zile de pomană ca să fie şi servit… Deşi pentru o comunitate săracă în mari investiţii, precum Galaţiul, principiul de mai sus ar putea fi unul bun – căci mai bine un investitor modest decât niciun investitor! - , ar trebui, totuşi, să gândim în perspectivă. De aceea eu cred că pentru investiţii de anvergură – precum un spital sau chiar şi un mare centru comercial – ar trebui ca administraţia locală să organizeze un concurs de proiecte. Oricât de mare aversiune ar avea unii pentru un astfel de termen, pe acest subiect prefer un concurs de proiecte, decât un concurs de împrejurări… Şi de aceea cred că este mai bine ca administraţia să poată alege un investitor din zece, decât să-i acorde gir unuia singur. Astfel, ar putea chiar să justifice comunităţii alegerea făcută; în caz contrar, întotdeauna va plana un semn de întrebare (asupra dimensiunii şpăgii, de pildă) pentru respectiva alegere...
