Cum se naşte o investiţie în Galaţi? Încet-încetişor, foarte greu sau… deloc. Iată, de pildă, noua parcare cu loc de joacă şi părculeţ din Micro 19, promisă de primarul Marius Stan încă din septembrie 2012, în locul cazematei de 144 de garaje. La „deloc” sau „tot pe loc” putem include restructurarea garajelor din Complex Ancora.
Orice investiţie începe cu o promisiune, urmată de o hotărâre de Consiliu Local care îi aprobă studiul de fezabilitate. Apoi se face licitaţia pentru proiectul tehnic şi lucrări. Şi toată hârţogăraia asta durează: un an, doi… Pentru parcarea din Micro 19, promisiunea s-a făcut pe 17 septembrie 2012 când primarul Marius Stan, venit la festivitatea de deschidere a anului şcolar, i-a întrebat pe elevi dacă ar vrea ca în locul garajelor să le facă un loc de joacă. Răspunsul a fost un vesel şi unanim „Daaaaa!”.
Planurile noii parcări au fost, însă, aprobate abia în februarie 2014! S-au demolat garajele şi când, în sfârşit, au pornit lucrările, aveam să aflăm că nu se amenajează parcarea cu loc de joacă şi spaţii verzi, ci aleile de acces. Un proiect votat în 2008, la iniţiativa primarului Dumitru Nicolae şi care presupunea o reţea de drumuri care să deservească bateria de garaje. Fireşte, nu erau incluse nici trotuarele pe care să meargă elevii şi preşcolarii care vin de pe strada Laminoriştilor la Şcoala nr. 29 şi la Grădiniţa „Motanul Încălţat”.
Dovadă că nici acum, în iulie 2015, când parcarea cu loc de joacă şi spaţii verzi e dată în folosinţă de o lună, trotuar nu există. Deşi primarul, întrebat de mine pe 19 iunie 2015, a promis că îl va face. Poate până în septembrie, când reîncepe şcoala…
Odată inaugurată investiţia, vine o nouă provocare: ce facem cu ea? O ignorăm. Aşa cum fac şoferii care, dacă nu pot urca în scara blocului cu maşinile, le lasă pe trotuar ori pe prima bandă a unei străduţe înguste. Şi dacă ambiţia de a avea maşina sub geam poate fi înţeleasă, de nepriceput este de ce tinerii care vin să joace fotbal în curtea Şcolii 29 îşi lasă maşinile în faţa Grădiniţei „Motanul Încălţat”, la o sută de paşi de parcare. Şi de ce Poliţia Locală, care trece din oră în oră, nu-i întreabă nimic. Despre şoferii care parchează pe stradă, fix la colţul parcării, ce să mai spun? Sau despre cel care îşi parcase microbuzul de-a latul, ocupând trei locuri. Oricum avea la dispoziţie încă 180 de locuri goale să tot parcheze.
Şi în vreme ce conducătorii auto fac mişto de toată investiţia, copiii se descurcă aşa cum pot. Au inventat plimbarea cu role, cu bicicleta sau tricicleta, dar şi fotbalul şi badmintonul în parcare. Locul de joacă e copleşit de copii. Iar părinţii au descoperit că şezutul pe bordură poate fi o alternativă la statul în picioare. Pentru că locurile pe bănci sunt prea puţine. Păcat e că leagănele şi toboganul se degradează pe zi ce trece, cu suportul activ al golanilor care şi-au făcut o nouă distracţie din vandalizarea lor.
Paradoxul este că, în vreme ce doar un sfert din parcare este folosită, în orice moment al zilei, locul de joacă şi părculeţul sunt de-a dreptul meschine pentru câţi prichindei ar vrea să se bucure de ele. Deci ce facem? Ne batem joc de banii noştri din care s-au realizat şi ditai parcarea, şi bucăţica de loc de joacă, şi părculeţul... Păcat.
