Un activist social irlandez îmi zicea prin ´90: “Noi nu aşteptăm până intervin autorităţile - dacă apa ne ia podul, ne adunăm toţi cei interesaţi să trecem dincolo, punem mână de la mână, vorbim cu firme care ar putea ajuta şi găsim o soluţie de moment”. Şi când vin banii de la autorităţi, treaba e deja pe jumătate rezolvată. La noi însă, a rezolva ceva pe jumătate devine, în viziunea autorităţilor centrale şi locale, o soluţie definitivă, câtă vreme nu cade nimeni printre scânduri; şi dacă pică, închid podul definitiv! Sunt şi capitole în care statul/edilii ştiu că n-au răspundere. De exemplu, legea nu prevede nimic întru apărarea clădirilor care nu sunt pe lista celor de patrimoniu şi lasă totul la mila proprietarilor, bogaţi sau săraci. Care nici măcar nu sunt ajutaţi împotriva birocraţiei când investesc în reabilitări. În orice ţară civilizată, a demola o clădire fără stil şi fără valoare istorică, însă veche, şi a o înlocui cu un bloc din oţel şi sticlă pe o stradă cu case de patrimoniu, le scade şi valoarea acelora, iar proprietarii păgubiţi sunt îndreptăţiţi să-i dea în judecată pe stăpânii blocului cel nou, la noi e „cool” să-ţi faci viloi peste case boiereşti. Ar trebui gândite măsuri locale sau iniţiate schimbări legislative care să protejeze şi casele, şi pe proprietari, să li se propună credite, ajutoare, sfatul unor specialişti, câţi sunt. Cu imobile uşurele, de faţadă, oraşul se dezvoltă haotic. Sunt însă oameni care au bani să investească - banii lor, bani împrumutaţi, bani traficaţi… bani să fie! Peste două-trei decenii, şi acestea vor deveni ruine, însă ceva mai puţin romantice decât cele ale clădirilor ruinate, ridicate în dulcele stil neo-românesc impregnat de Mincu, sau stil Art Nouveau ori Art Deco, chiar fără stil. Cândva, nobilii europeni îşi ridicau false ruine antice în curte, dar nimeni nu va admira vreodată ruinele fostei „Case roşii” a tineretului, mallul bosumflat de pe Siderurgiştilor! Încă mai sper ca societatea civilă să facă „podul”! Dacă mereu anunţata alee a personalităţilor, cu busturi plasate pe Aleea Domnească, ce trebuia să încunune ultimul mandat al fostului primar, nu a prins nici măcar un soclu, anul trecut, oraşul a primit măcar două basoreliefuri particulare - Ştefan cel Mare şi Al. I. Cuza. O asociaţie nonguvernamentală a reuşit! „Galaţi, oraşul meu” începuse, în 2011, ca şi revoluţiile arabe, pe Facebook, cu blogul „Blocul Ţiglina”. Oraşul vechi, oraşul cald, viu dincolo de distrugeri şi pângăriri, strălucea acolo în imagini de epocă. Apoi mulţi gălăţeni au descărcat poze romantice, mulţi patroni de baruri şi de pub-uri au înrămat oraşul vechi, fără să le treacă prin minte edililor să le ceară asta. În martie, membrii asociaţiei protestau în ploaie pentru reînfiinţarea măcar a unuia dintre cele şase foste cinematografe gălăţene (protest de bun-simţ, fără lamentări şi ameninţări, chiar insolit, fiecare participant la protest aducând pur şi simplu un scaun de acasă şi „vizionând” în faţa cinema Ţiglina). Şi iată că, de ceva vreme, avem măcar un suplinitor în sala Casei de Cultură a Sindicatelor. Reprezentanţii autorităţilor au lipsit de la dezbaterea asociaţiei despre S.O.S-ul legat de monumentele istorice, la care s-au asociat şi specialişti; sperăm că or fi citit ceva prin ziar. Măcar, îi lasă pe împătimiţi să lucreze, pe banii lor, pe timpul lor, pe inima lor, pe speranţele lor poate prea mari, însă minunate…
Viloi peste case boiereşti Scris de Victor Cilincă
