Fiecare set de date statistice privind şomajul din judeţul Galaţi ar trebui să le dea fiori reci autorităţilor. Sărăcia pare a se întinde ca o molimă, tot mai mulţi oameni trăiesc din te miri ce, iar ajutoarele sociale atârnă cu zecile de milioane în bugetele publice. Nu prea s-a văzut însă nimeni de prin instituţiile sau administraţia publică să se dea de ceasul morţii vizavi de ce se întâmplă cu miile de persoane care se transformă pe zi ce trece într-o masă tot mai amorfă, mai ineptă şi mai incapabilă de a-şi mai dori ceva în plus peste „ajutorul pe 416” al venitului minim garantat sau punga de mălai sau orez primită din sacul asistenţei sociale europene.
La vreo 20.000 de persoane fără locuri de muncă, Galaţiul se află la aproape 10 la sută rată a şomajului, dublu faţă de media la nivel naţional. Pare aproape ireal cum companii de prin Timiş, de exemplu, au ajuns să vină tocmai aici, în celălalt capăt al ţării, să caute forţă de muncă, pentru că prin vestul ţării, pur şi simplu, cu excepţia schilozilor sau a celor care au cine ştie ce alt beteşug, toată lumea are de lucru!
Să pomeneşti prin Galaţi de o rată a şomajului cu puţin peste… 1 la sută e ca şi cum vorbi despre farfurii zburătoare! Din păcate, nu farfurii pline cu fasole, ciolan sau mămăligă, ci unele pline de promisiuni electorale, indolenţă, indiferenţă şi incultură. Asta pentru că cei mai mulţi dintre şomeri, peste 80 la sută, nu numai că nici măcar nu mai primesc vreo indemnizaţie, dar au şi şanse şi dorinţă minime de a se reintegra pe piaţa muncii. Sărăcie şi la oraş, dar mai ales sărăcie lucie la sate. Angajatorii, puţini câţi au fost înainte de criză, au rămas şi mai puţini acum, angajaţii care încă mai ştiau meserie şi-au luat lumea în cap şi au plecat prin Italia, Spania sau cine ştie cine pe unde, iar prin multe dintre comune n-au mai rămas decât bătrânii, copiii şi oligofrenii fără studii, fără o calificare, fără un viitor, care fug ca dracul de tămâie când e vorba să pună mâna pe sapă.
Şi autorităţile publice par a fi atinse de un soi de schizofrenie administrativă, singura artă la care, de altfel, se pricep foarte bine fiind cea a ridicatului din umeri a neputinţă. „Ce să-i faci, dacă ne ocolesc investitorii?” „Ce să-i faci, dacă nu avem drumuri, autostrăzi?” „Cu ce să facem ceva, dacă n-avem bani la buget?” Nimeni nu pare a fi auzit de măsuri fiscale de stimulare a investiţiilor, nimeni nu s-a ostenit să se consulte măcar cu vreun forum economic, nimeni nu i-a întrebat pe potenţialii angajatori de ce au nevoie ca să-şi crească afacerile să creeze noi locuri de muncă.
La urma-urmei, de ce s-ar osteni unii să moară de grija prostimii din fundul mahalalei? Sub pulpana statului curge lapte şi miere, statul este, nu-i aşa, cel mai mare angajator, iar nătărăii din mediul privat sunt numai buni pentru a lua, de-o fi nevoie, încă o piele de pe ei la taxe şi impozite, să plătească şi pentru salariile băieţilor deştepţi din administraţia publică, şi pentru veniturile minime garantate ale celor care, deşi nu-s nici ologi, nici nu-şi duc greul bătrâneţii, n-au nici în clin, nici în mânecă cu dorinţa de muncă. S-a ajuns la un soi de complicitate între „cei de sus” şi „cei de jos”, dincolo de care cu greu mai poate prinde cheag ceva.
Era, pe vremuri, vorba aia, cu „nici muncă fără pâine, nici pâine fără muncă”. Acum, nici de muncă nu prea mai este, nici pâinea nu prea mai ajunge, dar ce contează asta, când avem mult circ?
