Niciun părinte n-ar trebui să-şi îngroape copilul… Şi totuşi, se întâmplă. Numai Dumnezeu ştie cum poate primi cel care a dat viaţă moartea copilului său. Ne scurgem blând în copiii noştri ca într-o clepsidră care ne măsoară echilibrat timpul doar atât cât îi mai avem în urmă.
Aşa începeam un material care s-a transformat în ştirea incredibilă a morţii unui copil într-un tragic accident de circulaţie.
Am citit zecile de comentarii şi, dincolo de prezenţa copleşitoare a compasiunii şi tristeţii, am găsit şi unele greu de înţeles. Ca răspuns la prezenţa lor, voi cita tot unul dintre comentariile cititorilor noştri:
„Nici un părinte nu trebuie să-şi îngroape copilul, noi părinţii trebuie să ne ducem primii. Cei ce aruncă cuvinte murdare ar trebui să gândească înainte, să dea dovadă, înainte de toate, de omenie. În inimile sfărâmate de durere ale părinţilor, acum, nu mai e nimic, decât un gol imens pe care nimic şi nimeni nu îl va umple”.
De ce am revenit asupra subiectului? Dintr-o revoltă pe care nu mi-o pot stăpâni. Nu, nu împotriva prostiei care-şi caută satisfacţia în anonime consideraţii personale, ci în demenţa circulaţiei din această ţară. Prea mulţi tineri, copiii cuiva care este părinte, se duc către Cer din cauza nebuniei în care trăim, a drumurilor noastre proaste, a nerăbdării care ne mână din urmă şi a neatenţiei faţă de propria noastră viaţă. E o boală care se ia şi care seceră vieţi nevinovate.
N-avem lumină pe şoselele înguste, nu sunt parapeţi, nu sunt limitatoare de viteză sau porţiuni unde şoferul obosit să fie atenţionat să încetinească. În afară, am văzut astfel de sisteme de „trezire”, simple, amplasate în locurile periculoase sau pur şi simplu la drum întins, unde atenţia şoferilor ar putea scădea.
Problema drumurilor noastre a devenit prilej de dispută politică. Facem drumuri pe hârtie, în timp ce accidentele se ţin lanţ. Nu spun că nu suntem şi noi vinovaţi. Aşa desfundate şi înguste cum sunt, drumurile pe care ne grăbim, mai curând către moarte decât către problemele zilnice, ar putea să nu ne fie mormânt dacă măcar regulile de circulaţie ar fi respectate. Viteza, depăşirile, neam prostia din trafic, curajul inconştient se alătură stării proaste a şoselelor.
Dar suferim în primul rând de nepăsare. În propria noastră casă ştergem zilnic praful şi nu lăsăm cuţitele la îndemâna copiilor. Afară, acolo unde moartea pândeşte după fiecare colţ de stradă, lăsăm totul la voia întâmplării. Şi această dezorganizare perpetuată de două decenii naşte drame inimaginabile. Cărora le cad pradă copii noştri.
Şi nu vorbesc despre un caz anume. Zilnic, avem zeci de exemple. Pentru că circulaţia, în general, a devenit un coşmar. După ce că sunt, în mare majoritate, proaste de se circulă pe ele ca prin gropi, drumurile noastre mai sunt populate şi cu şoferi inconştienţi. I-aţi văzut cum taie drept curba, cum nu se asigură la depăşiri, cum fac plecări periculoase şi întreceri în viteză?
Printre aceşti sinucigaşi ai şoselelor, cineva normal îşi face o cruce mare când pleacă dintr-un loc în altul. Nu ca să ajungă într-un interval de timp, ci ca să ajungă sănătos la destinaţie. Nu soarta ne mână pe noi din urmă, ci un soi de nepăsare colectivă. Pe care o transmitem involuntar tinerilor.
Revolta mea va rămâne însă doar simplă înşiruire de cuvinte, atâta vreme cât doar drumul înspre Cer mai este sigur în România.
Îmi amintesc de un slogan care a făcut vâlvă la tăierea panglicii unui drum: Aici sunt banii dumneavoastră! Aşadar, de ani de zile noi ne plătim cu bani buni moartea, pentru ca politicienii să-şi deruleze liniştiţi campaniile?
