Europa, cea răsăriteană în special, răsuflă uşurată după ce în ultimele săptămâni s-a aflat sub presiunea impunerii cotelor obligatorii de imigranţi sirieni. Scăpate de un sfert de secol de roşeaţa comunistă şi mai recent, de criza economică globală, statele Europei de est (şi România, desigur) au avut de trecut un test major în calitate de membre ale conglomeratului numit Uniune Europeană. Criza din Siria, cu război civil nu atât intern, cât puternic alimentat de marile forţe ale lumii, a aruncat nori negri asupra conceptelor unioniste de genul „toţi pentru unul, unul pentru toţi”.
Dar iată, majoritatea statelor, în frunte cu cele est-europene, au rămas surde la bătaia cu pumnul în masă a Germaniei, care din dorinţa, poate, de a demonstra că nazismul a fost un accident în istoria ei, a vrut să se transforme în „mama răniţilor” pentru oprimaţii din Orientul Mijlociu.
M-am bucurat, personal, să văd reacţia Poloniei înaintea consiliului JAI de luni de la Bruxelles. Polonezii au rupt barierele şi după ce au dat de înţeles că sunt dispuşi la o jumătate de compromis, în sensul de a accepta chiar şi mai mulţi imigranţi, s-au blindat de condiţii mai ceva ca ungurii care marţi, 15 septembrie, au sigilat graniţele cu Serbia în calea invaziei. Polonezul nu a spus nu, dar a cerut graniţe exterioare mai sigure pentru Europa, trierea refugiaţilor de război de cei economici (adică cei care vin în speranţa că vor primi asistenţă socială şi mii de euro doar pentru că sunt refugiaţi) şi să poată participa la verificarea individuală a fiecărui imigrant, pentru a stabili dacă e periculos pentru securitatea naţională. Condiţii de bun-simţ care au arătat cum un stat mai nou primit în UE îşi poate impune voinţa şi capacitatea. Una peste alta, poziţia blocului estic a fost adoptată de majoritate şi a învins, dar rămâne acum de văzut cum ne vom asuma, fiecare în parte, cotele pe care ne-am propus şi am promis că le vom accepta. 1.785 de sirieni ar urma să poată fi primiţi de statul român, care şi-a calculat deocamdată posibilităţile de cazare a refugiaţilor ce ar urma să vină aici prin repartizare. Acest prim pas este totuşi unul greu de făcut. Un sistem ce cuprinde aproape 1.000 de locuri trebuie să îşi dubleze capacitatea într-un timp scurt. Dar dacă nişte corturi, nişte internate şi cămine necompletate de studenţi ar putea deveni refugii temporare pentru orientalii dornici de europenizare, atunci ce facem cu integrarea lor? Pentru că asta trebuie să facem.
Nu să îi fugărim continuu de colo colo într-o Europă deja sufocată de refugiaţi pentru care trebuie să se transforme în casă, masă şi să le ofere o viaţă. Vorbim de un popor cu un stil de viaţă aparte şi care acolo unde va fi, va crea enclave sociale, culturale, religioase. Şase oraşe din România se vor confrunta, teoretic, cu astfel de situaţii, pentru că acolo există, deocamdată, bazele pentru găzduirea refugiaţilor. Galaţiul este unul dintre ele. Galaţiul cu o rată a şomajului în continuă creştere, cu investiţii puţine, cu locuri de muncă ce pun pe fugă orice tânăr cu ambiţii cât de cât mai răsărite, unde asistaţii social se numără cu miile şi aşteaptă mila statului mai ceva ca victimele războiului de la Damasc. Acum, că miniştrii de Interne au aruncat zarurile, e posibil ca în următoarele luni să ne încrucişăm pe stradă cu ei, refugiaţii, pe care nu doar Guvernul sau UE vor fi obligaţi să îi întreţină. Mai binele acestora va sta şi în mâinile autorităţilor locale. Aici vor învăţa, aici vor trebui să muncească, să se roage, să trăiască. Suntem pregătiţi noi, oare? Dar înaintaşii lor care s-au pripăşit pe aici în ultimii 20 de ani?
