De ceva vreme încoace am început să descoperim că lumea este mai mare decât ce se vede până la Tirighina. Drept e că, încă de pe la începutul anilor ’90, destule cunoştinţe de-ale noastre au început să sară „pârleazul” frontierelor, însă făceau asta mai ales în căutarea unor orizonturi mai bune, a unor locuri de muncă mai bine plătite, iar ideea de relaţii internaţionale era în zona marginală a preocupărilor lor. Când venea câte un amic de prin Italia nu ne vorbea despre politicile europene în bazinul mediteranean sau nordul Africii, ci ne spuneau „de-ale noastre”: cât e kilul de carne, câţi euro se mai câştigă prin construcţii şi alte alea...
Încă din anii de comunism ni s-a tot băgat în cap „să ne vedem de ţărişoara noastră”, că are cine să se ocupe şi de prieteni, şi de duşmani. Iar apoi, cu UE şi NATO, la fel, avea cine să se ocupe de toate în lume. Dar de când lumea, asta a început să se zguduie în jurul nostru, am aflat însă că nu trăim într-o enclavă şi că unda de şoc de la „11 septembrie”, Londra, Madrid poate ajunge într-o zi şi la noi. Am aflat că teroriştii nu sunt doar în filme. Iar de la zidarii, faianţarii sau căpşunarii pe care îi ştiam prin străinătate, am ajuns să avem cunoştinţe care au mers la război, în Afghanistan şi Irak. Iar dacă asta nu ne-a impresionat, odată cu evenimentele din Ucraina am aflat că războiul poate fi şi la o aruncătură de băţ de Galaţi. Au reînviat şi demonii din trecut, cu Rusia, Războiul Rece, actori fiind, însă, în altă tabără. Bunicii noştri în zadar „i-au aşteptat pe americani”, dar iată că avem acum americani în toate poligoanele şi nu trece luna fără să auzim de vreun exerciţiu de război...
Dincolo de partea „hard” a lumii, am cunoscut-o şi pe cea „soft”, a economiei globalizate. Criza financiară ce s-a rostogolit peste lume ne-a făcut ţăndări clopotul de sticlă sub care ne amăgeam că „economia duduie”, ne-a readus cu picioarele pe pământul unei Europe în care costurile de producţie, competitivitatea în raport cu ţările din Est, cu dinamica pieţei petrolului, a oţelului, a energiei, sunt tot atâtea provocări de care nu suntem feriţi, nici măcar aici, pe dealurile Covurluiului. Criza euro, criza din Grecia au fost doar bomboanele de pe coliva unui sistem economic ce pare a scârţâi din toate încheieturile. Şi să nu ne amăgim cu gândul că, dacă economia europeană intră cu oiştea în gard, noi, la remorcă, drept ţară emergentă, o să o ducem mai bine.
Ultimele zile, săptămâni ne-au mai pus pe tapet o realitate ignorată până acum, cea a valurilor de imigranţi care asaltează spaţiul comunitar. Veţi spune, poate, că nu-i sirian sau irakian zdravăn la cap care să vrea să fugă de război pentru a da peste sărăcia din România. Aşa este, dar efectele se ţin lanţ, fie că vorbim de statutul imigranţilor, de ce se întâmplă sau se va întâmpla cu Spaţiul Schengen, de ce se va întâmpla cu o Uniune Europeană care, în ultimul timp, a dat dovadă de orice, numai de „uniune” nu.
Să mai lăsăm, aşadar, „miticismele” noastre şi, din când în când, să mai privim „peste gard”, să înţelegem ce se întâmplă între Galaţi şi restul lumii. Lucrurile par a se schimba atât de repede în jurul nostru, încât timpul pentru a ne adapta la schimbare este din ce în ce mai scurt. Şi ce vom face dacă, într-o zi, nu vom mai avea timp nici măcar să ne bârfim vecinii?
