„Ăştia de la partide au umplut cimitirul”. Afirmaţia nu îmi aparţine deşi, recunosc, mi-ar fi plăcut să am sclipirea genială pe care o bătrânică la vreo 70 de ani a avut-o ieri, în mulţimea de gură-cască de la Cimitirul Eternitatea, în momentul în care expresia de maxim omagiu al partidelor politice a început să se reverse în valuri de simpatizanţi adunaţi în spatele vreunei coroane de flori. Recunosc, nu mai fusesem de mulţi ani la manifestările de Ziua Armatei. Văzusem doar trecător, prin poze şi imagini, cum şi ce se mai întâmplă, cine îşi mai aduce aminte de semnificaţia acestei zile şi pentru câţi oameni simpli Armata mai reprezintă vreun simbol. Oficial, Armata e în topul instituţiilor statului în care românii au cea mai mare încredere. Deh, la greu, dacă nu face nimeni faţă, se cheamă armata. Îmi şi aduc aminte de afirmaţiile unui fost primar, cu nişte ani în urmă, proferate într-un cerc restrâns, înainte ca urgiile naturii să se dezlănţuie peste judeţul Galaţi: „Ce Armată, domnule, cine mai are nevoie de Armată în zilele noastre?”. Numai bine, au venit potopurile şi ştim foarte bine cine a scos ţăranul din nămol şi a spălat obrazul autorităţilor de mâlul ruşinii.
Ieri a fost, pentru a 70-a oară, Ziua Armatei Române, a unui simbol şi a unei forţe care trebuie să ne apere. Am fost curioasă să văd câţi oameni de rând se mai înghesuie să vadă şi altceva decât paradă. Să văd oameni cu o floare în mână sau un steguleţ. Am văzut. Atât de puţini, încât i-aş fi putut număra pe degetele de la o mână. Noroc cu câteva bătrâne venite de la slujba de duminică sau care au trecut pe la morminte şi care s-au oprit să murmure un „Dumnezeu să-i ierte” pentru eroii neamului şi să bată câteva cruci. Noroc de părinţii (puţini, de altfel) care, cu copii în cârcă, au rezistat eroic pentru ca cei mici să vadă „armata”.
Noroc de veteranii, de la an la an mai puţini, pentru care ziua de 25 octombrie nu este doar prilej să îşi scoată din dulap uniforma de paradă, ci şi unul de a-şi aminti că, odată, armata şi ei, militarii, erau respectaţi. Erau nişte simboluri şi o forţă. Acum, „siguranţa naţională” este o noţiune terfelită la televizor de generali de intendenţă şi nu mai are nicio semnificaţie, la fel cum în derizoriu au căzut şi simbolurile care o apără. Nu vreau să cred că oamenii nu au încredere în Armată, deşi e îngrijorător felul în care ea, Armata, a devenit stâlpul pe care se ridică şi se ţes exerciţii de imagine. De la nivel înalt până la cel mai de jos, aşa ca cel din Cimitirul Eternitatea, semnificaţia unui moment istoric şi a simbolurilor militare a fost puternic afectată politic. Nu e o noutate, căci mai toate sărbătorile la noi sunt prilejuri pentru ca şi alesul, şi numitul, şi candidatul să stea frumos împopoţonaţi în faţa plebei, mai mult sau mai puţin numeroase.
Mă întreb câţi dintre cei care au purtat ieri „trena” delegaţiilor care nu au încăput în cripta monumentului ştiau cu adevărat ce se sărbătoreşte şi de ce. Câţi dintre ei or fi avut bunici care să fi luptat în război şi are să le fi spus cum stă treaba cu jertfa pentru ţară şi că un moment de reculegere nu se ţine cu mâinile în buzunare şi şapca întoarsă pe-o ureche, indiferent de culoarea carnetului de partid sau de telefonul cu care îţi faci selfie imediat după ce te-ai achitat de corvoadă. Armata, cu ordinea ei, cred că ar trebui să fie mai mult decât un simbol. Ar trebui să fie o parte din noi. Şi atunci vom şti ce-i respectul.
