Vă mai amintiţi bancul acela despre savurosul Bulă cel obraznic şi tăticul lui? Bulă, neastâmpărat fiind, primeşte într-o zi de la părintele său disperat (şi pesemne cu arici la buzunar, dar peste măsură de şmecher) o promisiune: „Bulă, dacă eşti cuminte, îţi promit că te duc la cofetărie, să te uiţi la prăjituri!” Cam aşa stă treaba cu făgăduiala pieii ursului din pădure şi în zilele noastre. Stai cuminte şi aşteaptă premiul. Vei vedea! Şi tot vedem în ultimii ani pasarele, tuneluri, poduri, aeroporturi, străzi, parcuri, parcări supra-extra-mega etajate!
Le vedem în poze. Salivăm la gândul că, într-o zi, le-am putea vedea şi pe viu, la noi acasă. În timp ce tremură (la propriu!) aşteptând să curgă o picătură caldă din robinet, sau lângă un calorifer ce pare decis să moară îngheţat, gălăţeanul trebuie să se încălzească doar cu gândul că, într-un viitor (nu se ştie care), va fi în siguranţă pe străzi, va avea infrastructură destulă, cât să nu îşi rupă ciolanele la contactul cu vreo maşină, că îşi va putea parca automobilul, fără să ameţească în căutarea vreunui locşor liber, sau să plătească amenda pentru că a staţionat unde a găsit şi el. Asta dacă nu îl apucă pe gălăţean fierbinţelile, când se gândeşte la câţi dintre bănuţii plătiţi de el pe taxe şi impozite se duc pe studii de fezabilitate şi documente, care se învechesc în aşteptarea concretizării investiţiilor futuriste. Nu vă panicaţi la gândul că lucrările pomenite mai sus costă înzecit faţă de studiile vrăfuite frumos în vreun dosar peste care se va aşterne praful. Atunci când vă urcaţi în maşină ca să vă duceţi, într-un elan orb, să strângeţi pe cineva de gât pentru că vă aruncă banii şi speranţele pe apa Sâmbetei, s-ar putea ca, pe drum, să vă rupeţi oasele şi roţile pe mândrele străzi pline de gropi. Sau, pentru că la fel de mândrele străzi sunt sufocate de maşini parcate anapoda, s-ar putea să faceţi accident. Cu altă maşină sau vreun pieton pe care nu îl vedeţi. Şansele de a provoca vreo nenorocire cresc exponenţial, dacă vă apucă „nebunia” după ce se lasă întunericul, că la noi, ne scuzaţi, noaptea chiar e întuneric. E lumină doar din doi în doi stâlpi. Nu vă enervaţi, gândiţi-vă la luminiţele care vor împânzi oraşul peste vreo două săptămâni, când vor veni sărbătorile!
Aş putea continua cu negrele previziuni, dar nu are rost, pentru că le ştim cu toţii. Orice sperăm să se îndeplinească este, deocamdată, în stadiul de studiu de fezabilitate. Siguranţa noastră, confortul nostru, drepturile noastre. Se studiază. Intens. Pe banii noştri. Ne-am luat adio de la aeroport. Pe aici avioanele nu trec. Unde să se ducă? Cine are nevoie se urcă în tren, maxi-taxi sau maşină. Din patru în patru ani, cineva ne bombardează cu promisiuni mai roz decât fondanta şi mai dulci decât cea mai siropoasă baclava. Tot cineva profită (la propriu, nu doar ca imagine sau capital electoral) de aceste făgăduieli. Din păcate, nu noi suntem aceia, decât în măsura în care ne oferim singuri ce avem nevoie. O centrală, reparaţii la maşină ori de câte ori o schilodim pe şoselele nefăcute, câte o vacanţă prin vreun oraş unde pasarela, strada, parcarea nu sunt virtuale. Adică, să ne chivernisim în aşa fel încât să intrăm în cofetărie şi să ne cumpărăm singuri prăjitura. Că promisiunea nu costă nimic!
