Devenit o instituţie în sine, plagiatul a îmbrăţişat, asemenea unei caracatiţe, tot sistemul academic românesc. Începând cu lucrările de licenţă sau cu disertaţiile pentru masterat cumpărate pentru câteva sute de lei direct de pe internet şi ajungând până la titlul academic de doctor obţinut după ce singura muncă de cercetare a candidatului a fost aceea de a fura capitole întregi din diverse lucrări ştiinţifice, tentaculele imposturii intelectuale sugrumă, tot mai mult, un mediu universitar şi academic aflat oricum într-un impas profund.
Pe lângă faptul că înseamnă la propriu furt, plagiatul contribuie în mod vădit şi la scăderea valorii sistemului de învăţământ universitar din România, aruncând o umbră nemeritată şi acolo unde probitatea academică a unor dascăli sau cercetători nu poate fi pusă la îndoială. Aşa se face că, în 2015, nicio universitate cu tradiţie sau nu din ţara noastră nu a mai reuşit să urce în Top 500 al universităţilor la nivel mondial, ceea ce ne face practic invizibili pe arena internaţională a învăţământului academic de calitate.
Mult mediatizatele cazuri de plagiat ale lui Victor Ponta sau Gabriel Oprea nu sunt, astfel, decât o mică parte a imposturii intelectuale generalizate. Totuşi, pentru că s-au bucurat de atenţia presei, merită un succint studiu de caz, edificator în lumina alegerilor locale şi parlamentare din 2016. În pregătirea campaniilor electorale de anul viitor, PSD-ul şi PNL-ul au pus la punct măsuri care să le ajute la îmbunătăţirea imaginii în ochii electoratului.
Primii care au ieşit la rampă cu un cod de etică au fost liberalii. În document este specificat faptul că, pentru ca un membru al PNL să poată candida la locale sau la parlamentare, este nevoie „să nu fi fost dovedit prin decizie judecătorească definitivă că a obţinut diplome sau alte titluri prin plagiat“. În mod asemănător, social-democraţii afirmă că nu le vor oferi susţinere membrilor care „au obţinut lucrări, diplome sau alte titluri ştiinţifice prin plagiat sau furt intelectual dovedit prin hotărâre judecătorească“.
"Hotărâre judecătorească" este expresia-cheie introdusă strategic în cele două coduri de etică. Acestea sunt exact cuvintele magice care îi vor permite oricărui membru de partid, oricât ar fi copiat, să candideze fără nicio reţinere la viitoarele alegeri. Acest lucru se întâmplă tocmai pentru că nicio instanţă din România nu a dat şi nu va da o astfel de decizie. Singurele care îi pot taxa pe plagiatori sunt comisiile de etică ale universităţilor. În cazul fostului premier Victor Ponta, spre exemplu, o decizie de plagiat a fost dată chiar de către Universitatea Bucureşti (UB).
Cazul a ajuns însă pe masa proaspăt desfiinţatului Consiliu Naţional de Etică (organism puternic politizat - n.r.), care a stabilit că Ponta nu a plagiat, deşi profesorii de Drept de la UB demonstraseră că în lucrarea sa de doctorat se regăseau 113 pagini copiate literal din alte lucrări de specialitate. Cazul a ajuns ulterior în instanţă, decizia judecătorilor fiind de neîncepere a urmăririi penale. În consecinţă, oricât ar părea de ridicol, Ponta va putea candida liniştit la următoarele alegeri.
Dincolo de paradigma strict politică, uşurinţa cu care suntem dispuşi să trecem cu vederea astfel de imposturi intelectuale arată o criză profundă a valorilor democratice, care ne întoarce în timp către vremurile în care "Codoi" făcea legea în lumea academică românească.
