Opinia publică din România, care în ultimele zile s-a exprimat virulent pe reţelele de socializare vizavi de politica pumnului în gură iniţiată de faimoasa de-acum Lege a defăimării, a respirat, ieri, uşurată, după ce forul decizional a respins actul normativ, trimiţându-l în coşul de gunoi al ideilor creţe.
Răstălmăcit şi răsmodificat, întors pe toate părţile, documentul care aşternea o sumbră perspectivă asupra exercitării dreptului constituţional de liberă exprimare şi opinie s-a dovedit un mare balon de săpun. Îndrăznesc să observ că nu doar opinia publică i-a speriat pe iniţiatorii şi susţinătorii care au crezut că astfel se protejează de a ajunge la lumina zilei/tiparului cu chestiunile care le doreau ţinute sub preş, ci mai ales degeţelul arătat de americani, care au blamat făţiş şi neechivoc tentativa de cenzură.
Aşa-zisa protecţie a grupurilor sociale prin înfiinţarea unor noi structuri şi birouaşe de implementare a noţiunilor de bune practici în scopul „educării” populaţiei şi instituţiilor ca să fie tolerante a fost praf în ochi şi pulberea s-a ales de ea. Pentru că oamenii s-au săturat.
Avem destule legi care să protejeze grupurile şi drepturile persoanei împotriva discriminărilor, atacurilor la viaţa privată, la demnitate. Sunt pline rolurile instanţelor de procese deschise pentru imagine şi lezarea demnităţii, în care preţul faimei variază de la un leu la milioane de euro. Fiecare cum îşi apreciază demnitatea.
Ce ne facem însă cu acele legi nescrise care guvernează de ani şi care nu se abrogă sau nu se resping prin vot şi scot la iveală sechele grave ale libertăţii şi demnităţii umane? Cenzura nu este o noţiune care să fie condiţionată de creionarea pe o foaie de hârtie publicată în Monitorul Oficial, ea există în sisteme şi în subsisteme, unde cutuma este mai puternică decât orice act normativ aşa cum îl înţelegem noi.
În paralel cu disputele pe marginea denigratei „Legi a defăimării” iniţiată de Dragnea, o altă serie de dispute, controverse, susţineri şi blamări s-a ţesut în jurul unui personaj pentru care uniforma a fost prea mică pentru a-i îngrădi libertatea de exprimare. Poliţistul Godină a sărit din tiparele sistemului, mai cu o glumiţă, mai cu un pamflet, mai cu o povestioară adevărată din viaţa lui de om al legii. A avut puncte de vedere şi asta nu a picat bine în ochii şefilor dintr-un sistem în care tăcerea e de aur şi vorbitul este bine să se facă doar prin purtătorul de cuvânt. Nicidecum pe Facebook. Că doar acolo sunt cefe late şi oameni cu neuroni puţini, care se hlizesc, comentează şi învaţă să-i subaprecieze/defăimeze pe unii şi pe alţii. Poliţistul a fost pus, într-un fel umilitor, să îşi şteargă contul personal de Facebook prin care îşi emitea ideile pe care le voia scrise într-o carte, sub pretextul că ceea ce făcea defăima imaginea instituţiei. Asta îmi aminteşte de o poliţistă, şi ea deţinătoare de cont de Facebook, pe care îşi declara, la un moment dat, mândră, ocupaţia. Poliţista nu avea păreri personale şi judecăţi de valoare, doar nişte poze în care se etala în toată splendoarea, demnă de revista cu „iepuraşi” şi care colectau comentarii de genul „Bună pisi, ce bună eşti!” şi de la colegii de breaslă, şi de la alţii. Şi e bine mersi, în continuare. Poate că n-a afectat nimic şi pe nimeni sau poate că, pur şi simplu, fiecare, sub steaua lui norocoasă, beneficiază de unităţi diferite de măsură a faimei.
