M-am obişnuit să întâmpin tot soiul de probleme atunci când mă duc la bancă, de la comisioane ascunse până la păcăleli legate de carduri, pe care ţi le lasă intenţionat deschise, ca să te trezeşti după ani buni că ai ditamai suma de achitat. Şi vorbesc din experienţa mea, dar şi a cunoştinţelor mele. Însă nu mi-am imaginat că voi deveni vreodată minge de ping-pong între birouri.
Intru în sală şi am bucuria să văd că la cele şase birouri sunt vreo doi clienţi, iar restul sunt libere. Mă îndrept spre cel mai apropiat, chiar acolo unde, cu ceva timp în urmă, îmi deschisesem contul. O doamnă blondă îmi zâmbeşte şi, înainte să spun ce mă doare, îmi arată ferm să merg spre biroul din capătul celălalt al sălii. Pornesc plină de speranţă spre un domn la care mai fusesem să depun bani cu altă ocazie. Numai că nu era ziua mea norocoasă. Omul mă sfătuieşte să mă întorc la una dintre colegele aşezate în linie cu aceea pe care o interpelasem prima, pentru că numai acolo se poate rezolva problema mea. Blonda privea absentă într-un punct în zare, aşa că n-am curaj s-o deranjez a doua oară. Mă aşez la rând în spatele unui birou unde era deja un client şi aştept. Dacă băncile ar avea program în afara orelor mele de lucru, n-ar fi fost probabil aşa de grav, dar cum mă învoisem de la serviciu, fiecare minut mă frigea în călcâie. Am noroc, se eliberează relativ repede. Dar nu apuc să mă aşez bine pe scaun, că şi de data aceasta sunt invitată să mă adresez colegilor de pe latura cealaltă, de unde tocmai venisem. Rămân, preţ de câteva clipe, descumpănită. Mă uit în stânga, trei doamne cu birouri libere, dar toate au nasul în calculator, semn că tocmai au o chestie foarte importantă de rezolvat. Mă întorc spre partea opusă, acolo, cu excepţia unui singur lucrător care avea un client, ceilalţi doi par să joace în aceeaşi piesă de teatru absurd. În timp ce încerc să înţeleg dacă nu cumva am nimerit în plin război între două tabere de funcţionari, mă privesc de undeva din afară şi-mi dau seama că am mai văzut undeva expresia feţei mele.
Eram în autobuz, de 1 martie. Ploua torenţial afară, iar o femeie ajunsese în faţa uşii tocmai când şoferul a închis-o. Deşi l-am atenţionat că mai e o persoană care vrea să urce, vocea mea s-a pierdut undeva în neant. Omul din faţa volanului şi-a văzut de treaba lui, la fel şi ceilalţi călători. Maşina s-a pus în mişcare, în timp ce şi eu, şi femeia de afară ne priveam cu neputinţă prin geamul uşii. Dacă nu poţi convinge un om să apese pe un buton de două ori, nu mai tragi nicio nădejde la gesturi ceva mai umane din partea semenilor.
Aceeaşi neputinţă o simţeam şi acum. Era cât pe ce să mă întorc pe călcâie şi să ies, înghiţindu-mi frustrările, pentru că mi-era că voi fi refuzată şi a patra oară. Numai că, spre surprinderea mea, mă aud întrebând: "Unde îl pot găsi pe domnul director?"
Am avut una dintre acele revelaţii pe care le ai numai atunci când rosteşti cuvântul potrivit, la timpul potrivit. Ca prin farmec şase perechi de ochi s-au îndreptat spre mine. O domnişoară m-a invitat imediat să iau loc şi, cum era nou angajată şi ne uitam amândouă la formularul de depunere ca mâţele în calendar, alţi doi colegi s-au oferit să ajute. Cum nu mai am chef să trec prin chinurile unei refinanţări la altă bancă, unde tot un drac, va trebui să revin la următoarea plată cu o pancartă legată de gât cu textul "Unde este domnul director?"
