Controalele periodice de medicină a muncii făcute doar de formă au devenit, probabil, deja o obişnuinţă pentru fiecare dintre noi. Chiar şi în domenii în care angajatul are un risc mărit de a se îmbolnăvi, prevenţia este asigurată mai ales pe hârtie, grija principală a angajatorului fiind cea de a avea toate ştampilele şi semnăturile puse la locul lor. Rezultatul unor astfel de practici pur formale şi superficiale este unul catastrofal, pe termen mediu şi lung, atât pentru sănătatea individului, ca atare, cât şi pentru sănătatea publică.
Vorbim deseori despre practica cvasigeneralizată a directorilor de spitale şi a şefilor de secţii de a ascunde sub preş numărul real al situaţiilor în care pacienţii ajung să fie infectaţi, după internare, cu diverşi microbi periculoşi găzduiţi în saloanele spitalelor. Dar de câte ori ne-am pus problema la ce riscuri sunt supuşi angajaţii nevoiţi să lucreze cel puţin opt ore pe zi într-un asemenea mediu. Nimeni nu verifică, pentru a oferi un singur exemplu, câţi dintre angajaţii din spitale sunt lăsaţi fără apărare în faţa unui virus periculos precum cel care provoacă hepatita B, pentru că nu sunt vaccinaţi preventiv la timp.
În consecinţă, atunci când prevenţia este făcută pur formal, efectele grave apărute inevitabil nu ar trebui să ne mire peste măsură. Focarul de tuberculoză (TBC) apărut la Şcoala 42 din Galaţi este poate cel mai elocvent exemplu al modului în care nepăsarea şi dezinteresul celor direct implicaţi conduc la apariţia unor astfel de situaţii alarmante. Dacă sistemul de medicină a muncii ar fi funcţionat normal, profesoara bolnavă de TBC care a ajuns să-i îmbolnăvească şi pe alţi patru copii nu ar fi mai ajuns în clasă, să predea. Situaţia ar fi fost benefică atât pentru elevi, cât şi pentru starea de sănătate a profesoarei, care ar fi putut începe din timp tratamentul.
Este condamnabil faptul că în România nu mai există un sistem care să-i oblige pe cei care-şi desfăşoară activitatea în colectivităţi să facă o serie de investigaţii medicale de rutină, înainte de a ajunge în contact cu respectivele colectivităţi. În situaţia de faţă, o simplă radiografie la plămâni ar fi fost suficientă pentru a depista boala. Ar fi costat doar câteva zeci de lei, nu ar fi fost periculoasă, iar acum nu am fi mai putut vorbi despre un focar de TBC într-o şcoală gălăţeană.
Există un curent la modă, circulant mai ales în mediul virtual şi similar celui al (in)culturii anti-vaccinare, potrivit căruia radiografia te iradiază şi te poate îmbolnăvi. Adepţii unui astfel de crez pierd însă din vedere, intenţionat sau din ignoranţă, o serie de aspecte de bun simţ. În primul rând, beneficiile potenţiale ale unei radiografii sunt incomparabil mai mari decât potenţialele riscuri pentru sănătate. Întrebaţi orice medic şi vă va spune că doza de radiaţii pe care o primeşte organismul în urma unei radiografii nu este mai mare decât cea acumulată pe parcursul unei zile petrecute pe plajă, la soare.
În lipsa unui cadru legislativ clar şi a voinţei ca acesta să fie aplicat, astfel de cazuri mai pot apărea oricând, fapt ce ne obligă să ne confruntăm, în continuare, cu boli care în multe alte ţări sunt pe cale de a fi eradicate.
