Cu moţ în frunte şi călcâiele crăpate

Evaluaţi acest articol
(15 voturi)

Aş fi vrut ca astăzi să readuc în discuţie trista odisee a oraşului - gaură neagră în care ne ducem cu toţii zilele. Gropile noastre cotidiene, în care ne afundăm cu jalnică rutină tocurile de la pantofi şi ne rupem roţile maşinilor sunt o inepuizabilă sursă de meditaţie şi analiză asupra dezinteresului.

Nu voi face însă istoricul gropilor, pentru că nu mi-ar ajunge câteva pagini, dar şi pentru că la noi dezinteresul se manifestă nu doar faţă de binele public, dar şi faţă de binele aproapelui. Aproapele care, într-o zi, va trebui să preia, într-o formă sau alta, frâiele societăţii, să construiască şosele, să producă ceva, să muncească şi să ne plătească nouă şi altor generaţii care vin, pensiile. Cei care vor trebui să aibă conştiinţa muncii lor şi să îşi asume lucrul făcut, bine sau rău. Aţi ghicit, copiii.

Povestea nu este desprinsă din teorii abstracte, ci din concret. Dacă nu s-ar fi întâmplat, nu s-ar fi povestit. Un copil din Galaţi, de numai 12 anişori, a fost tâlhărit. Trist, dramatic, revoltător. Numai cei care au trecut printr-o experienţă de acest gen pot spune cu adevărat cum e ca un fitecine pe care nu l-ai văzut în viaţa ta să îţi pună mâna în gât şi să îţi ia bunul cel mai de preţ pe care îl ai în buzunar sau în geantă. Partea interesantă a istoriei: copilul acela avea la el o comoară de 4.000 de lei, sub forma unui super telefon, de ultimă generaţie. Copilul acela care încă nu are nici măcar buletin, care nu a dat nici măcar un examen important în viaţa lui, fusese probabil cadorisit de nişte părinţi mai mult decât generoşi cu un obiect a cărui valoare e triplul salariilor pe care le câştigă cei mai mulţi gălăţeni. Veţi spune probabil că grija pentru capra vecinului e prea mare şi că fiecare îşi cocoloşeşte odorul după cum poate. Că face bine la moral şi la imagine. Stau şi mă întreb, doar aşa, cu amatorismul cuiva care nici nu este părinte şi nici nu îşi permite o astfel de investiţie, ce înţelege un copil atât de mic dintr-un cadou atât de scump. Înţelege doar că e „cel mai tare”, atât.

Habar nu are cât trebuie să munceşti pentru atâţia bani, că sunt copii din familii care trăiesc cu un sfert din banii pe care părinţii lui i-au plătit doar pe acel telefon, că străzile sunt pline de indivizi care au legat şcoala de gard, nu muncesc şi stau cu ochii după furat, habar nu are de şomajul care îi împinge pe tot mai mulţi să facă fapte necugetate. Dar mă gândesc că, în eventualitatea în care părinţii copilului nu or fi niscaiva mici burghezi îmbogăţiţi peste noapte ai zilelor noastre, ar trebui să aibă destulă cultură cât să fi ştiut asta şi să nu îşi pună, la urma urmei, odorul în pericolul de a fi ţinta infractorilor. Oricine vrea ce e mai bun pentru copilul lui, e incontestabil, dar să îi pui în mână o avere doar de dragul snobismului, e prea mult.

Păcat este că acel copil nu e doar un caz singular, ci unul dintre mulţii care nu ştiu şi care au şanse mici să afle că valoarea, aia adevărată, se obţine cu efort, cu merite, cu sacrificii. Şi cu responsabilitate. Iar pentru cârcotaşii care poate vor milita pentru expunerea "fără număr" a valorilor cu pretenţia să fie ocoliţi de hoţi, am un mesaj. Dacă arunci o bucată de carne în groapa cu lei flămânzi, nu vă aşteptaţi ca fiarele să zică „miau”!

Citit 1878 ori Ultima modificare Marți, 21 Iunie 2016 17:57

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.