Se spune despre români că sunt toleranţi. Că pot trăi în pace cu cei din jur, că nu îi deranjează dacă vecinul e de altă religie sau vorbeşte o altă limbă decât ei, că, în genere, la noi nu s-a lăsat niciodată cu războaie între etnii. Se uită, suspect de uşor, că şi în ţara noastră au fost omorâţi şi deportaţi evrei şi ţigani, doar pentru că erau evrei şi ţigani. Ba, mai mult, se neagă adevăruri istorice doar fiindcă ne place să credem că noi nu suntem aşa de răi ca alţii.
Weekendul trecut a fost dominat de ştirea că, în Anglia, magazinul unei familii de români a fost vandalizat, ca urmare a valului de manifestări rasiste determinate de decizia poporului britanic de a ieşi din UE. Românii s-au indignat pe reţelele de socializare, pe bună dreptate, am putea spune, pe urmă s-au bucurat când au auzit că românii în cauză au fost copleşiţi de un val de simpatie din partea localnicilor şi ajutaţi cu bani pentru a-şi reface magazinul. Sunt tare curioasă cum ar fi reacţionat aceiaşi români, de exemplu, dacă ar fi fost vandalizat magazinul unei familii de cetăţeni români, dar de etnie maghiară. Ar fi fost, evident, la fel de îndureraţi, doar noi suntem toleranţi, nu? N-o să mă bag aici în politică şi nici în chestiuni cu privire la autonomia dorită de unii sau faptul că banii de la Guvern nu prea ajung pentru drumurile de prin judeţele cu dorinţe de autonomie. N-am să vorbesc nici măcar despre românii din cele două judeţe, minoritari în ţara lor şi supuşi, fără îndoială, la tot felul de presiuni. Am să spun, doar, că nici noi, românii, nu suntem mama toleranţei, cum ne place să credem. E foarte simplu să fii tolerant când eşti majoritar. E şi mai simplu să pretinzi că eşti. Dar lucrurile se complică atunci când nu ai câteva sute de refugiaţi în ţară, ci câteva milioane. Atunci când trebuie să concurezi, la obţinerea unei slujbe, cu unii mai disperaţi decât tine şi, evident, dispuşi să lucreze pe mult mai puţin. E foarte uşor să te crezi binevoitor şi tolerant atunci când eşti creştin ortodox într-o ţară cu o majoritate zdrobitoare de creştin-ortodocşi. E mult mai greu să fii tolerant când sărbătorile tale religioase nu coincid cu ale majorităţii, deci nici cu ale statului, când nu îţi dă nimeni liber de Paşte şi de Crăciun (iar pentru asta e suficient, de exemplu, să fii ortodox de rit vechi), de Rusalii şi de Sfânta Maria.
Ne credem toleranţi, când, de fapt, ne certăm cu vecinii fiindcă ne place sau nu un anumit gen de muzică, când vorbim pe la spate oamenii doar fiindcă se îmbracă mai excentric sau sunt prea graşi sau prea slabi. Nici nu mai vorbim de persoane cu handicap fizic sau psihic, acolo deja toleranţa e zero. Nu sprijinim nici măcar un copil cu autism care are tot dreptul să fie integrat în învăţământul de masă - nici nu ştiţi în câte cazuri părinţii ni s-au adresat, indignaţi că "aşa un copil e lăsat în colectivitate" - dar avem pretenţia că suntem toleranţi. Mai mare râsul. Aproape uitasem cât de rău e, când, ieri, un prieten de pe Facebook postase o fotografie cu dumnealui, ţinând în braţe o fetiţă negresă de vreo doi anişori, cu menţiunea "o strănepoţică". Comentariile ironice n-au întârziat să apară, deşi, evident, veneau de la prieteni. Toleranţi? Mai degrabă ipocriţi.
