Acum vreo câţiva ani, când venea vorba de cheltuielile pentru armată sau de misiunile în străinătate ale soldaţilor români, se găseau destui care să se întrebe "ce ne trebuie nouă asta"? Că noi să ne vedem de "râul, ramul" din ţărişoara noastră şi că ar fi mai bine să nu ne amestecăm în socotelile americanilor, cu NATO, cu scutul antirachetă, ce treabă avem noi cu Orientul Mijlociu sau cu ruşii? Acum, când la summitul NATO de la Varşovia România a beneficiat de garanţii suplimentare de securitate, nu a mai apărut nimeni să spună că nu ar fi bine. Asta pentru că, în faţa unui mediu de securitate ce şi-a arătat vulnerabilităţile, s-au convins destui că o creştere a bugetului armatei, de exemplu, este răul cel mai mic în faţa unor ameninţări externe tot mai complexe. Respectivii au mai înţeles şi că apartenenţa la un sistem de alianţe precum cel al NATO nu este deloc de neglijat când în apropiere ai un vecin pus pe anexat teritorii.
În mod paradoxal, chiar şi perspectiva Brexitului ascunde un rău care în final poate fi… spre bine. În mod cert, ieşirea Marii Britanii din UE generează vulnerabilităţi suplimentare în faţa unei Moscove interesate să spargă coeziunea spaţiului comunitar. Însă tocmai apariţia acestor vulnerabilităţi se numără printre cele care au determinat luarea unor decizii importante la summitul de la Varşovia, inclusiv din perspectiva securităţii Românii.
Strict la nivelul UE, ca răspuns la Brexit, se conturează tot mai mult un răspuns politic, în sensul consolidării structurilor comunitare, o componentă fiind aprofundarea politicilor de securitate şi apărare. Germania şi Franţa par în prezent mai dispuse să reia subiectul unei comunităţi europene pentru Apărare, iar statele din Europa de Est, mai ales Polonia şi România, militează şi ele pentru acţiuni comune aprofundate. Ecourile acestor poziţii s-au făcut simţite la summitul NATO de la Varşovia în deciziile care, practic, aduc o linie mai fermă a statelor europene în faţa Moscovei. Iar unele elemente privesc direct România. Primul dintre ele se referă la dezvoltarea şi în direcţia României a planului de contingenţă, adică a planurilor de acţiune în cazul unei agresiuni la adresa unui stat NATO. De altfel, în această ecuaţie intră operaţionalizarea scutului antirachetă de la Deveselu şi omologarea acestuia ca bază NATO. Alături poate fi pusă şi brigada sub comandament NATO care va activa în România. Deocamdată, în cadrul ei, şi-au manifestat interesul de acţiona românii, bulgarii şi polonezii, dar nu trebuie uitată colaborarea extinsă în domeniul instruirii şi a exerciţiilor comune cu armata americană şi nu numai.
Dar poate cel mai interesant element de noutate în domeniul securităţii adus României de summitul de la Varşovia este integrarea Mării Negre în procesele alianţei de evaluare şi contracarare a riscurilor de securitate la adresa NATO. Până în octombrie, ar trebui stabilit un plan pentru o consolidare a acestui flanc atât naval, cât şi aerian, iar pentru noi contează, dacă este să ne gândim că flota rusă de la Sevastopol şi din Crimeea se află doar la câteva ore de marş pe mare de gurile Dunării şi litoralul românesc… Desigur, legăturile în interiorul NATO nu sunt simple, iar Rusia ştie să-şi valorifice „legăturile privilegiate” din statele europene. Însă peste toate, cristalizarea acum a unor poziţii comune în cadrul Alianţei ar trebui să dea Moscovei de înţeles că a atins pragul dincolo de care nu mai poate trece. Şi chiar dacă nu se poate vorbi acum de dimensiunile unui nou Război Rece, nici o pace cu erupţii fierbinţi nu poate fi acceptată.
