E greu să n-ai bătrâni. Cumva, eşti mai singur pe lume ştiind că niciun bunic nu-ţi mai duce dorul şi nu-ţi mai poartă de grijă. Pe de altă parte însă, nici să ai bătrâni nu-i tocmai simplu. Cu vârsta, oamenii se schimbă. Unii aud mai greu, alţii nu mai vorbesc bine, aproape toţi se îmbolnăvesc mai repede şi îşi pierd mai repede răbdarea. Câte unii ajung să te scoată din sărite într-atât că, prin autobuz sau la piaţă, îţi stă pe limbă să le spui: „Dă-te, odată, moşule, din calea mea, că mă grăbesc!”. Dacă reuşeşti să n-o faci, eşti om, iar bătrânii tăi, oriunde ar fi, sunt mândri de tine.
Recunosc că nici mie nu-mi plac, la fel de mult, toţi bătrânii. Mi-s mai dragi oamenii cărora vârsta înaintată nu le-a schimonosit sufletele şi nici nu le-a încuiat minţile. Îi prefer pe cei care se spală în defavoarea celor care nu o fac. Ţin mai mult la bătrânii care îşi întreabă nepoţii ce-i internetul decât la cei care spun că prea multă carte te tâmpeşte. Măi înclinat sunt să le arăt simpatie vârstnicilor care preferă să joace şah decât să se înfunde, încă de dimineaţă, în bodegile mizere de la colţ de stradă. Mult mai simpatici mi se par bunicii care privesc viaţa cu un pic de detaşare şi pun viitorul nepoţilor mai presus decât o iluzorie creştere a pensiei.
Ce-i drept, toate astea sunt afinităţi personale, care nu ţin de vârstă. Nespălaţii mă enervează oricum, indiferent câţi ani au. Şi, la fel de bine, mai demni de luat în seamă mi se par tinerii care joacă şah decât cei înfrăţiţi cu halba. Rezonez mult mai uşor cu adolescenţii care citesc în loc să piardă vremea şi să spună că, indiferent cât de bun ai fi, în ţara asta tot n-ai viitor. Oameni frumoşi găseşti peste tot, dacă ai răbdarea să-i cauţi şi să-i aştepţi. Spre exemplu, tocmai când mă obişnuisem să-i aud pe pensionari discutând, în autobuz, despre aceleaşi subiecte, cum ar fi pensiile lor prea mici, întreţinerea prea mare, mâncarea prea scumpă, dar şi mult mai proastă decât pe vreme tinereţii lor şi copiii lipsiţi de disciplină, am asistat la şi la un schimb de replici care m-a uimit. Vorbeau doi bătrâni, aşezaţi aproape de mine, pe banchete:
- Grei ani, domnu' inginer, spunea muncitorul. Pensia şi aşa-i mică. Baba-i bolnavă de iarnă trecută. Văleiii! Are diabet. Şi dă-i la doctor, dă-i încolo, dă-i dincolo! Ştiţi dumneavoastră cum e. Te duci la piaţa cu un milion şi vii cu plasa goală. Şi nici ăştia nu ne ajută deloc. Numai pe furat îs puşi, păi da, nu vedeţi la televizor? Ei, vedeţi dumnevoastră, că dumneavoastră înţelegeţi poate mai mult ca mine… Nu-ţi dă un ban în plus. Ehe! Cum eram noi, la fabrică, domn inginer, nu mai era nimeni, hă? Zmei! Da' au venit ani grei ani acuma, domnu inginer…
„Domnu inginer” nu s-a agitat prea mult. S-a uitat lung pe geam, pe lângă mine, la şantierul noului sediu de primărie. A strâns din buze şi a scuturat uşor din cap, în semn că nu-i de acord.
- Au fost şi ani frumoşi, Ioane! Nu mai vorbi aşa… Şi acum ar mai fi frumoşi, dar suntem noi bătrâni şi nu ne mai plac toate cum ne plăceau atunci. Şi asta-i…
Dacă nu există, pe lumea asta, ţară pentru bătrâni, poate că-i şi vina noastră. Poate că, ascultându-i mai des pe oamenii care au fost tineri înaintea noastră, ne-am mânia mai puţin pe ei. Putem măcar să încercăm…
