Poate aţi citit despre londonezii care s-au trezit într-o zi, tam-nesam, cu primarul lor în autobuz, şezând frumuşel pe o bancuţă, alături de cel mai modest dintre călători. Că aşa sunt în majoritate cei care merg cu mijloacele de transport în comun, mai peste tot în lume. De la middle class în jos. Frumos, nemaipomenit, inedit, ziceţi-i cum vreţi, căci cu siguranţă aşa s-au simţit şi acei oameni care şi-au văzut alesul cot la cot cu ei, respirând acelaşi aer şi împărţind acelaşi spaţiu, relativ redus. Că aşa e în autobuz, limitat şi relativ.
În ziua în care am citit despre chestiune, sincer, trăisem o experienţă în care tare aş fi vrut să îi am alături, de la cap la coadă, pe toţi responsabilii. Se întâmpla într-o dimineaţă, pe traseul 11, la o oră cînd soarele dogorea destul de tare cât să te descurajeze să pleci pe stradă dacă nu era musai. Dar musai e o noţiune relativă. Nu e musai numai să mergi la serviciu, la medic sau să faci nişte cumpărături urgente. E musai şi să te plimbi până la piaţă pentru că ai abonament şi ar fi păcat să ratezi preţurile zilei de marţi. E musai şi să mergi într-o vizită şi să nu mai ai răbdare să prinzi vreun autobuz cu un traseu mai puţin aglomerat. E musai şi să mai dai vreo două ture la ore de vârf, aşa de plictiseală. În concluzie, vă imaginaţi că 11-le salvator era bine „garnisit” de la capăt şi până la jumătatea traseului a devenit, în rânduri repetate, arhiplin. „Fericirea” de a merge cu măgăoaia care scârţia în toate încheieturile, total lipsită de oxigen, murdară şi, repet, ticsită la maxim, a murit în centru. Între Trei Star şi Potcoava, rabla a sucombat, despre decesul neprevăzut anunţându-ne şoferul: „Coborâţi jos, s-a rupt cureaua!”. Ehe, cine ştie când s-o fi rupt cureaua şi cât om fi mers aşa! E imposibil de descris roiul de bombănituri care a urmat, în timp ce mulţimea, majoritar pensionară, s-a bulucit spre uşile deschise. O singură replică mi s-a lipit de timpan mai ceva ca tricoul în sauna marca Transurb. „Să-ţi dea Dumnezeu sănătate după inimă!”, i-a aruncat o doamnă, şoferului, prin gemuleţul „de bilete”. Şoferul, un bărbat pe la vreo 50 de ani, sictirit, amărât că primise un autobuz infect, pe un traseu la fel de infect, o rablă care mai avea puţin să rămânea fără podea şi, după cum suna, şi fără alte componente importante, a dat din umeri a lehamite şi a rămas în staţie, aşteptând „salvarea” de la bază. Atunci, aşteptând un alt autobuz, m-am gândit, fără să ştiu de iniţiativa edilului englez, că în acel 11 ar trebui să fie cei care l-au cumpărat. Care au acordat fondurile pentru rablele-sicrie pe roţi, care, acum, sunt singura soluţie pentru mulţimea dependentă de transportul în comun. Şi, de ce nu, primarul! E adrenalină pură, vă garantez, la prima oră să fierbi la foc mic, să te lupţi pentru o gură de oxigen, să-ţi păzeşti poşeta sau buzunarul, în timp ce te chinui să-ţi iei bilet de la şofer, cu gloata care se buluceşte nervoasă în spatele tău. E bine că există interes să avem, măcar pentru un sfert de sezon, o tentativă de plajă publică la Galaţi şi e lăudabil că vă preocupaţi personal de mersul lucrărilor. Dar, de transport, avem nevoie tot anul.
