Nebunii uitaţi ai marilor oraşe

Scris de Anca Spânu

Luni, 25 Iulie 2016 00:00

Un pacient a provocat distrugeri serioase unei ambulanţe, a lovit-o cu toată puterea de care a fost în stare pe asistenta care venise să-l ajute şi, pe scurt, a incapacitat o maşină şi jumătate din echipajul acesteia pentru Dumnezeu ştie câtă vreme. Între timp, alţi pacienţi, care poate sunt mult mai bolnavi şi în mod evident mai puţin agitaţi, nu mai au poate parte de îngrijire la fel de repede fiindcă o ambulanţă a fost scoasă din uz. Nu comentez ce era în mintea pacientului cu pricina, că nu-l cunosc pe om, iar durerea sau panica pot naşte monştri, uneori. Un lucru este însă clar. În ultima perioadă, Galaţiul, cu străzile, autobuzele, terasele, parcurile şi orice alte locuri publice ale sale, este din ce în ce mai plin de oamenii pe care-i numim, generic, nebuni. Că o fi de vină căldura mare, care ne cam goneşte pe toţi din case şi care, se ştie, exacerbează simptomele bolilor psihice, transformând pacienţi de obicei uşor de ţinut sub control în pericole iminente, că, pur şi simplu, viaţa grea şi nesiguranţa zilei de mâine ne-au făcut pe toţi ceva mai instabili, nu ştiu care este explicaţia, dar parcă niciodată până acum nu mi-a fost frică să merg pe stradă. Asta pentru că persoanele cu pricina, dincolo de disconfortul olfactiv evident pe care-l produc - fiindcă nici nu s-au spălat, nici hainele nu şi le-au schimbat, cel puţin la prima vedere, de foarte mult timp - sunt, uneori, de-a dreptul periculoase. Te hărţuiesc, te întreabă diverse chestiuni la care este imposibil de răspuns şi, dacă nu le dai atenţie, devin foarte uşor iritate şi încearcă să te reţină inclusiv trăgându-te de haine. Iar asta nu mai e doar o chestiune neplăcută, ci de-a dreptul incomodă şi greu de suportat. În primul rând, fiindcă de multe ori eşti însoţit de copii care cer, cu voce tare, explicaţii privind un comportament pe care nu-l înţeleg, dar care este evident ieşit din normele sociale. În al doilea rând, fiindcă, dacă eşti însoţit de un câine, de exemplu, animalul are tendinţa să te apere cu orice preţ, creându-se situaţii periculoase atât pentru bolnavul mintal, cât şi pentru ceilalţi pietoni. În al treilea rând, şi mărturisesc, personal, mi-e foarte greu să admit asta, situaţia te transformă într-o persoană care discriminează, pur şi simplu pentru că încerci să eviţi o confruntare şi ori ocoleşti bine omul cu pricina, ori traversezi şi îi laşi tot trotuarul, orice, numai să nu ai contact nici vizual, nici olfactiv, dar mai ales nici emoţional cu omul furios. Mă doare sufletul să văd atâţia gălăţeni cu evidente suferinţe mintale, oameni care par ai nimănui, dar care, probabil, au un aparţinător, poate chiar un însoţitor permanent care ia un salariu pentru asta. Ştiu că nu e uşor să îngrijeşti un om care nu mai are mintea întreagă, că nu există suferinţă mai temută decât aceea de a-ţi pierde minţile, cum se zice. Şi totuşi, cunoscând nişte cazuri de familii care chiar se luptă să le asigure o viaţă cât mai bună copiilor, părinţilor sau bunicilor care sunt atinşi de o boală sau alta, cu o componentă psihică, nu pot să nu mă întreb de ce nu se face mai mult pentru identificarea celor care-i au în grijă, astfel încât oamenii aceştia să nu fie, de unii singuri, pe stradă. Mai ales pe caniculă. Fiindcă, uite, dacă şi un bolnav cu familie, casă şi tot ce-i trebuie ajunge să o ia la bătaie pe asistenta care venise să-l ajute, ce să mai spunem de nebunii uitaţi? O boală a marilor oraşe? Sau una a sufletelor mici?