Nu mă sperie isteria asta cu Pokemonii, nici nu mă dezgustă, nici nu mă încântă. Şi nici n-am să ridic acuzator degetul spre tinerii pe care-i văd strălucind noaptea prin parcuri ca licuricii, cu tabletele şi telefoanele în mână, la vânătoare de jucărioare şi porcărioare virtuale. Nu mi se pare nici mai sănătos, nici mai nesănătos decât alte jocuri pe calculator, chiar dacă îi scoate pe tineri din lâncezeala în faţa ecranelor de acasă, la o alta, mai activă, chipurile, cu touchscreenurile la purtător. Cu siguranţă, nu de aici ne vine alienarea ca naţie, aşa cum încearcă să zbiere pe la televiziuni cei cu apucături apocaliptice. O să treacă precum valul, ca orice altă modă de acest fel, în mai puţin de un an.
Problema însă rămâne. Angajaţi din ce în ce mai mult în lumea aceasta virtuală, riscăm să ne dezintegrăm social definitiv, mai ales că noi, românii, avem vocaţie pentru aşa ceva. Şi nu de atenţionările psihologilor mi-e mie teamă. Nu mă sperie c-am ajuns să ne îndrăgostim pe reţelele de socializare şi să ne dăm papucii unul altuia doar trimiţând un mesaj autist. Nici nu mi se pare cel mai trist faptul că am ajuns să preţuim relaţiile "igienice", de la distanţă, şi că nu mai suntem în stare să construim o prietenie, s-o udăm să crească, de la rădăcină. Nu mă mai şochează nici măcar faptul că ţi se propune să faci sex imediat ce ţi s-a dat "bună ziua" în scris.
Cumplit, într-adevăr, mi se pare blocajul nostru ca societate în această lume virtuală. O nouă posibilitate de a ne eschiva de la lucruri pe care ar trebui să le facem împreună, în lumea reală, ca să ne fie mai bine. Generaţia mea a crescut în vremuri comuniste, cu frica în sân, cu sabia lui "nu ai voie să sufli în front" deasupra capului. Ne-am învăţat să fim fricoşi la modul egoist. Mereu ne-am spus: "Nu-mi convine, dar lasă-l pe altul să-şi bage pielea în saramură. Nu sunt prost!" Din familie ni s-a indus cumva ideea că a fi curajos e sinonim cu prostia. Acum, anonimatul virtual a devenit numai bun pentru refulat frustrările, pentru că, încă, nu ne îndurăm să ne luăm la modul serios soarta în mâini. Suferim de boala cumplită a înjuratului sub acoperire, pe la colţuri, care pare să ne vindece de nevoile reale. Măcar pe moment.
Am sperat ca măcar ăştia micii, generaţia care se înalţă acum, să fie mai fermă. Să ia atitudine, să pună mâna să facă ceva. Dar cine să-i înveţe? Pentru că spiritul civic şi implicarea în societate nu se nasc pe un teren gol. Şi nici nu se învaţă la şcoală în acţiuni de proiecte care trebuie să fie bifate, nu musai făcute cu simţ de răspundere. Le lipseşte la modul concret exemplul nostru. Şi nu faptul că ei aleargă Pokemoni pe câmpii ar trebui să fie problema noastră. Ci faptul că noi, nefiindu-le un model de implicare în lumea reală, îi vom condamna la această alienare şi evadare în lumi virtuale, ca formă de subzistenţă.
Cei care vor avea de câştigat în continuare sunt politicienii, ai noştri şi ai lumii întregi, care, să ne fie clar, ne vor proşti, ne vor exact pe tipologia gamerului înrăit de jocuri pe computer. Ei să promită, iar noi să ne mulţumim că undeva pe ecran sunt afişate tot soiul de achiziţii, care nu ne trebuie şi de-adevăratelea. Că ele undeva tot există.
