În România zilelor noastre, când bolile sunt din ce în ce mai perfide şi mai multe, există doar 425 de spitale. Toate construite până în 1990. Adică, în ultimii 26 de ani, niciun Guvern şi nicio autoritate locală nu au fost în stare să construiască o unitate medicală, oricât de mică ar fi ea. Este adevărat, în aceşti 26 de ani, în mai toate oraşele mari, au apărut spitale private, clinici care asigură şi internări de zi şi diferite servicii medicale. Dar, în aceste unităţi private nu îşi permite să ajungă orice muritor de rând care plăteşte lunar taxe la sănătate. La fel de adevărat este că aceşti bani, repet, plătiţi lunar atât de angajator, cât şi de angajat, nu ajung în bugetul Ministerului Sănătăţii, ci în vistieria Ministerului de Finanţe, care împarte apoi, după bunul plac, banii. Cam cum e la Galaţi, unde se plăteşte taxa de ecarisaj, dar banii nu ajung la Ecosal, ci la taxe şi impozite locale.
Dar, să revenim la subiect, adică la spitalele din ţara noastră. Din cele 425 de spitale existente, majoritatea fiind în subordinea consiliilor judeţene sau a primăriilor, nu toate pot fi numite aşa. Cu siguranţă toată lumea ştie deja de celebrul Spital de Arşi din Capitală, unde condiţiile sunt sub orice critică, iar pacienţii mor cu viermi în răni. Spitalul, care se află în subordinea primăriei Sectorului 1, va fi renovat, fiind alocaţi aproximativ 250.000 de euro pentru asta. După aproximativ o lună de zile, în care toate posturile de televiziune şi toate ziarele au bătut monedă pe acest spital, unde, să nu uităm, au murit, din cauza infecţiilor, şi multe dintre victimele din clubul Colectiv, edilul de la Sector 1, a apărut public şi a spus că va aloca fonduri pentru construirea unui nou spital de arşi. La această declaraţie îl avea alături şi pe ministrul Sănătăţii, cel pe care, de altfel, nu l-am auzit să spună că este nevoie de mai multe spitale, de orice fel, în ţară.
Acestea fiind spuse public, în următorii trei ani, cam atât durează după calculele lor, în Bucureşti, va exista un nou spital de arşi, în care vor fi trataţi cetăţeni din toată ţara, fiind, de altfel, unicul. Până atunci însă nu avem decât să ne tratăm în cel în care oamenii mor cu zile.
Domnilor, acea clădire, pe care eu, personal, nu o pot numi altfel, că spital nu e nici pe departe, trebuie pusă la pământ cu buldozerul. Şi cât mai repede. Între timp, nu ar fi rău să se mute aparatura, nu toată, ci doar aceea care este încă bună, într-o altă locaţie. Şi spun că doar aparatura bună pentru că, după cum de altfel ştim, medicii se mai curentează, aşa, din când în când, când se plictisesc, în sala de operaţie.
Construcţia unui spital costă aproximativ trei milioane de euro. O sumă mult prea mică în comparaţie cu investiţiile pe care le fac primăriile sau consiliile judeţene în fiecare oraş. Ca şi la Galaţi, unde investiţia pentru construcţia noii primării ar fi putut asigura două noi spitale. Dar cum oare să înţeleagă aceste lucruri primarii, preşedinţii de consilii judeţene sau guvernanţii, când ei se duc şi se tratează în spitale din afara ţării? În spitale în care nu există aparatură stricată, nici gândaci pe pereţi, nici perne murdare şi nici nu riscă pacienţii să facă viermi sau să primească sânge dintr-o altă grupă decât a lor.
