Se spune că nivelul de evoluţie al unei societăţi se vede cel mai bine în modul în care tratează categoriile sociale defavorizate. Ce înseamnă însă a fi „defavorizat”? Poate eşti bolnav, poate eşti izolat într-un vârf de munte, poate nu au părinţii bani să te dea la şcoală, poate eşti prea în vârstă ca să te descurci singur. În toate aceste cazuri, fără îndoială, societatea trebuie să intervină şi să-i ajute pe cei mai slabi. Compasiunea pentru cei aflaţi în nevoie este o parte esenţială a liantului unei comunităţi.
Dar cât de „defavorizat” eşti în momentul în care, fără niciun fel de beteşug, pur şi simplu consideri că ajutorul de şomaj sau venitul minim garantat e mai bun decât să-ţi cauţi un loc de muncă? Dacă se împiedică cineva şi cade, e normal să-l ajuţi să se ridice. Dar dacă te pui cu fundul pe bordură mergând pe principiul că e mai comod pentru tine să te poarte unul în spate, atunci asta cum se cheamă?
Undeva, în una din „Poveştile arabe” se vorbea de un trib ciudat de pe o insulă, format din indivizi care, invocând că sunt neputincioşi, cum prindeau câte un marinar rătăcit, îl rugau să-i ducă puţin în cârcă, atât cât să-şi tragă niţel sufletul. Problema e că, odată cocoţaţi în spatele bietului marinar, indivizii aceia nu se mai dădeau jos, iar victima lor trebuia să-i care toată viaţa!
Cam aşa este şi cu ajutoarele sociale pe la noi. Angajatorii se plâng că nu mai găsesc oameni să lucreze la câmp, să dea la pilă sau să lucreze în construcţii, dar avem „triburi” întregi de „neputincioşi” care preferă să stea pe marginea şanţului cu banii de la „416”, alocaţiile şterpelite de pe la copii sau ajutorul de şomaj. Scuza universală e că „sunt salariile mici” şi că „nu se merită” să te angajezi, chiar dacă, la o adică, s-ar găsi un loc de muncă şi pentru ei. Toţi aceşti „defavorizaţi” sunt duşi în cârcă „de stat”. Adică, altfel spus, de „fraierii” care lucrează, aşa pe salariile alea care, într-adevăr, nu sunt, adesea, atât de mari pe cât ar trebui! Dar marea „fraiereală” nu este în salarii, ci în „generozitatea” cu care, în anii electorali mai ales, politicienii au înţeles să împartă ajutoarele sociale şi să le folosească pentru a-şi face mase de manevră. Doar nu politicienii sunt cei care duc în cârcă bugetul de stat, ci tot „fraierii” care aleg să muncească. Aşa se face că s-a ajuns la taxe şi impozite care au dus cheltuielile salariale ale angajatorilor până la cer, aşa se face că salariile rămân în general pipernicite, „de nici nu mai merită” să-ţi baţi capul să-ţi găseşti un loc de muncă.
Ar cam trebui să mai dăm jos din cârcă pe cei care, la o adică, s-ar putea ţine şi pe picioarele lor! Altfel spus, e nevoie de o reformă a sistemului de asistenţă socială, pentru ca banii să se ducă unde într-adevăr e nevoie de ei şi nu unde o cer interesele politicianiste. Se face prea puţin astăzi pentru cei care generează locuri de muncă, se cer prea multe „piei” de pe cei care lucrează. Deocamdată „statul”, prin politicieni, s-a priceput doar să taxeze! Au plecat milioane de români din ţară şi tot nu ne-am lecuit. Ar trebui, însă, ăştia care am mai rămas, să ne aducem odată aminte că „statul suntem noi” şi că niciun politician nu-şi revarsă generozitatea din buzunarul propriu. Altfel, România va rămâne pe mai departe „o insulă” săracă şi un popor de „naufragiaţi” ce cară în spate o povară pe care nu o merită.
