De Sfânta Marie, praznicul Adormirii Maicii Domnului, nu se cade să chefuieşti, să faci urări vreunei Marii, Mariane, unui Marin sau Marian. Pentru aceasta e Sfânta Marie Mică, pe 8 septembrie. Cu toate acestea, chiar şi primarul Galaţiului, recunoscând că nu e în tradiţie, le-a urat luni toate cele bune Mariilor şi Marienilor, Mariuşilor şi altora cu nume înrudit, din Galaţi. Să nu fim ipocriţi, cine nu profită de orice ocazie ca să-şi ureze astfel un superior, un prieten, o rudă? Cu urările primite gratuit, şi unii dintre gălăţenii care au trecut luni pe la fluviu, de Ziua Marinei, trebuie să fi găsit distracţie în „partea a doua”, la un pahar. Am petrece chiar şi la Ziua Cârtiţei! Chef! Că insuflaţi de ceva real înălţător n-avem cum să mai fim, sictiriţi de explozia zilnică de mizerie, ticăloşie, minciună şi hoţie publică. Şi copleşiţi de violenţa celorlalţi şi a celei din noi. Fără un ideal în care să crezi, fără respect pentru ceva, fără dragoste, fără onoare, ne descurcăm poate mai bine în jungla de asfalt, dar urmarea e înspăimântătoare: societatea înnebuneşte, oamenii vorbesc singuri, ţipă.
Ne urâm, nu avem milă! Ieri, în autobuz, normal, zăpuşală. Pentru toată lumea. O femeie nu poate urca. Are un picior beteag şi e corpolentă. Îngenunchează, apoi dă să renunţe să urce. Reuşesc cu greu s-o trag în maşină, autobuzul poate demara. Scaunele sunt ocupate. Lumea sare în ajutor (cu gura): “Faceţi-i loc pe scaun!” Cine? Altcineva… Un cetăţean în vârstă, desigur, cu durerile lui, cu nervii lui, strigă la un puşti că nu e educat (se aude de sute de ani expresia „Of, generaţia asta!”) Puştiul e vizibil confuz: abia se urcase şi găsise locul liber, nu era atent în jur. La vârsta asta, e mai greu să vezi, să înţelegi suferinţa altora sau să realizezi că într-o bună zi vei fi bătrân. Tânărul se consideră nedreptăţit, dar cedează, învins de sistem, locul. Femeia se aşază pe un altul, oferit de cineva în vârstă; locul băiatului e cu treaptă! Tânărul, nervos, îşi dă drumul la gură, înjurând birjăreşte. Părea educat, trecut nu degeaba prin şcoală. În maşină sunt femei şi copii şi îi spun că limbajul îl caracterizează, că va primi întotdeauna doar atât respect pe cât arată el altora. Poate o înţelege asta… cândva, pare desuet „să faci morală”. Puştiul mă înjură, probabil, în gând. Şi rămâne în picioare staţie după staţie. Iar scaunul lui rămâne gol. E lipsa de logică a războiului!
Cu ce poţi înlocui sentimentul de compasiune, empatia, respectul pentru deficienţele cuiva? M-a impresionat o relatare scrisă de editorul Loredana Voiculescu „Un bătrân înalt traversează foarte greu, de-abia merge. A rămas ultimul pe trecere. Instantaneu, claxoane. Multe, un cor cacofonic. Un tânăr din dreptul meu, mai tânăr ca mine, pe banda 1, înjură lung şi apăsă claxonul cu faţa tumefiată. Se aud şi alte sudălmi. Bătrânul se întoarce, nedumerit, cu o expresie deznădăjduită pe chip. E Mircea Albulescu. De-abia merge. Maşina din faţa mea demarează în trombă, foarte aproape de el, şoferul ţipă ceva neinteligibil, coloana se pune în mişcare, actorul e pe trotuar, dar încă se mai aud claxoane, cei din spate se grăbesc. Mi se face ruşine. Şi eu claxonez uneori maşina din faţă la semafor.” A doua zi chiar, deschidea televizorul: „Cineva de la TVR postează că a murit Mircea Albulescu.” Schimbă lucrurile faptul că nu era un oarecare Marin? Şi Amza Pellea ar fi avut 85 de ani. Personajul său, nea Mărin, ar fi primit luni un „La mulţi ani”, ori s-ar fi găsit cin´ să exclame: „Nea Mărin? Ei, un moş!”
