Cei care gestionează Nomenclatorul Meseriilor din România ar trebui să facă un pustiu de bine şi, într-un viitor nu exagerat de îndepărtat, să treacă printre cele deja cunoscute şi pe cea de „atârnător”. Atârnătorul ar putea fi definit ca acea persoană cu sau fără multă şcoală, anti-muncă, de obicei înzestrat cu „calităţi” de genul bârfitor, leneş, oportunist, linguşitor etc., dispus să piardă timpul, indiferent dacă o face pe un salariu de la bunicel în sus sau degeaba. Cred că am cuprins, în mare, toate atributele care i-ar putea caracteriza pe cei care, cu şanse sporite, ar putea forma una dintre cele mai mari bresle din România. Chiar aşa! Pentru că există legătură între ei, atârnătorii din ministere, Parlament, instituţii publice, care dorm pe scaune, îşi fac târguielile în timpul serviciului, mănâncă seminţe de dovleac şi topesc pachete de ţigări în aşteptarea orei când „se sună de ieşire” şi ceilalţi, de la polul opus: băieţii cefoşi cărora le „creşte” Seria 7 în parcare sau şmecheraşii care o ard cu părul în ochi şi berea în mână pe la consignaţie.
Algoritmul e simplu. Somnul atârnaţilor din prima categorie, de care depind legile, direcţionarea banilor mulţi, proiectele, dezvoltarea sau aplicarea legii generează inutilitatea şi pericolul celorlalţi. Pe ţară, Galaţiul este fruntaş la la şomaj şi codaş la investiţii. Pe aici nu trece şi nici nu va trece într-un viitor predictibil nici măcar vreun drum important. Aşa că ioc interes, ioc investitori, ioc locuri de muncă, iar salarii, ioc, ioc. Bonus, subdezvoltare, incultură, lipsă de interes privind munca cinstită şi onestă. De ce să fim locuitorii unui judeţ/oraş pozitiv, viu, viabil, când PIB-ul poate fi foarte uşor asigurat din evaziuni, stopaje la sursă sau de fetele de la ţară trimise la produs pe stradă sau la videochat? Cam în aceste zone se învârt banii grei, că restul e ciupeală. De la salariul minim pe economie pe care tot mai mulţi refuză să mai muncească, la lipsa unei oferte reale şi decente pentru tineretul de toate felurile. Şi cel din Valea Oraşului, şi cel cu părinţi cu doctorate au dreptul să aibă de unde alege. Poate cel de-al doilea va beneficia de orientare şi nu va ajunge un atârnat. Dar primul? Şanse maxime să ajungă un pierde vară, un infractor mărunt sau unul ceva mai şmecher care va găsi resurse pe spinarea altora să-l facă om. Cu burtă, cu lanţ, cu maşină şi viluţă. Ceva puşcărie? Nu-i bai, aia să fie „facultatea”! Că de studii adevărate oricum nu i-a ars lui.
Şi uite aşa, ne perpetuăm. Vorba lui Brâncuşi: „Când am plecat de-aici v-am lăsat săraci şi proşti. Când am revenit, v-am regăsit şi mai săraci, şi mai proşti”. Rămâne acel segment al societăţii gălăţene care este cumva martor şi victimă colaterală a convieţuirii pasive a celor două mase de atârnători. Cei care suportă consecinţele direct, nemijlocit, generate de mizeria socială care creşte exponenţial. Atârnătorii se înmulţesc şi vor creşte poate noi generaţii, pe care le vor modela după chipul şi asemănarea lor. Mititeii viitorului născuţi din astfel de persoane nu vor mai visa nici la cele mai mici vârste să fie medici, balerine, astronauţi sau altele. Cu ghinionul de a se fi născut în partea nepotrivită a ţării, sau a lumii, din „modele” cu vechime în atârnătorie, vor îmbrăţişa şi ei tradiţia fără să-şi bată capul să rupă vreodată, cumva, bariera.
