Sâmbăta trecută, am avut privilegiul să particip, pentru câteva ore, la nunta de aur a unor părinţi şi bunici cum oricine şi-ar dori să (mai) aibă, familia Georgeta şi Ştefan Arsene din Târgu Bujor. Pregătit cu minuţiozitate de familie şi prieteni, care le-au fost alături sărbătoriţilor în număr mare, evenimentul fusese, de fapt, amânat faţă de data când ar fi trebuit să se întâmple, tocmai pentru ca nepotul mirilor, Codrin Arsene, al cărui nume vi-l amintiţi cu siguranţă din paginile ziarului nostru, la care a colaborat când era elev de liceu, să poată să vină din America, pentru a le face o surpriză. Ce emoţii au fost acolo, nu vă zic, e uşor de imaginat! Mândria bunicilor şi părinţilor faţă de reuşita copilului lor - şi o spun cu mâna pe inimă, au toate motivele să fie mândri! - este, cu siguranţă, mereu umbrită de distanţa la care se află de ei, de ţară, de locul unde a devenit om. Evident, pentru el, e mai bine să fie acolo unde este, iar gândurile bune ale celor care l-au crescut îl însoţesc permanent, în tot ceea ce face, dar era suficient să vezi privirea cu care îl urmăreau, pe când stătea de vorbă cu câte cineva din familie, cu foşti profesori şi prieteni, pentru a şti cât de mult conta pentru ei să-l aibă acasă. Cu două zile în urmă, într-o discuţie amicală cu un fost coleg de redacţie despre realizările nepoatei dumnealui, abia intrată pe băncile liceului, am regăsit acelaşi sentiment amestecat, de mândrie absolut justificată, amestecată cu o tristeţe, aproape insesizabilă, şi totuşi acolo. Copila, foarte bună la engleză, avea, probabil, să zboare curând spre zări britanice şi intuiam în cuvintele bunicului regretul, deşi nerostit, că altă cale nu prea este, că aici, oricât ne-am dori să-i reţinem, copiii noştri nu au viitor. Exemple sunt nenumărate în jurul meu: doi veri primari ai mei sunt plecaţi din ţară definitiv, iar mama le duce dorul, făcând naveta Galaţi-Belgia să-i vadă, soţul unei prietene se întoarce azi la muncă, tot în Belgia, după ce a petrecut acasă doar zece zile după şase luni de absenţă, majoritatea colegilor mei de generaţie sunt plecaţi din ţară, unii şi de pe continent, o mulţime de alţi tineri gălăţeni lucrează pe vase de croazieră, şi nu pentru că ar fi ahtiaţi după navigat, ci, pur şi simplu, pentru că salariile acelea, obţinute cu sacrificiul constant al distanţei faţă de părinţi şi prieteni, îi ajută să-şi făurească visuri. Şi să şi le împlinească. Cu câţiva ani în urmă, diferite voci din public săreau la gâtul unor soldaţi morţi în Afganistan, doar fiindcă aceştia plecaseră acolo voluntar, să strângă bani pentru a-şi cumpăra o casă. Nu un palat, un simplu apartament cu una, două camere, ceva care nu ar trebui să fie considerat un lux, dar, din păcate, în Galaţiul contemporan încă este. Să ne înţelegem: a pleca sau a rămâne sunt opţiuni personale. Unii reuşesc pe alte meleaguri, îşi construiesc vieţi acolo, uneori îşi iau cu ei şi părinţii, şi bunicii. Alţii muncesc nişte ani şi se întorc, pentru a-şi face aici o casă, o familie, un rost. Cei care rămân au, la rândul lor, avantaje şi dezavantaje: pot fi lângă familie în cazul în care se întâmplă ceva rău, dar, probabil, nu au mijloacele, cel puţin materiale, pentru a-i ajuta. Ce mă doare mereu e lipsa de perspective. Cum am putea să-i condamnăm că vor să plece, când oraşul ăsta, chiar ţara asta nu le mai oferă aproape nimic pentru a-i reţine?
Copiii noştri de departe Scris de Anca Spânu
