N-a trecut prea mult timp de la dispariţia regretatului Ioan Gyuri Pascu, dar informaţii îngrijorătoare despre reacţia primului medic de pe ambulanţă care a ajuns la domiciliul artistului continuă să apară. Evident, aşa cum s-a exprimat şi fosta soţie a celui dispărut, pe Gyuri nimic nu-l mai ajută, nimic nu ni-l mai întoarce acum. Dar ne datorăm nouă înşine aflarea adevărului, cu atât mai mult cu cât de acelaşi serviciu poate depinde, în orice moment, viaţa noastră, a tuturor. Nu am prea multe speranţe în ancheta Colegiului Medicilor, care funcţionează mai degrabă ca un sindicat, decât ca un organ de auto-reglementare. Fără îndoială, medicului acela i se vor găsi circumstanţe atenuante, va primi timp de trei luni ceva mai puţini bani şi asta va fi tot. Dar ferească-l Dumnezeu pe următorul pacient cu suspiciune de atac de panică la care va ajunge, într-o noapte aglomerată, doctorul cu pricina. Nu sunt medic, deci nu-mi permit să comentez deciziile specialiştilor. Dar ştiu că există un protocol, o procedură, spuneţi-i cum vreţi, iar această procedură, cel puţin potrivit informaţiilor care au fost făcute publice până la acest moment, nu a fost urmată în cazul lui Ioan Gyuri Pascu. Dacă ar fi fost respectată, poate omul ar fi trăit. Sau poate nu, dar, cel puţin, nu am fi rămas cu gustul amar al lui "dar dacă...".
Întâmplător, am fost de faţă în două situaţii în care echipajul de pe ambulanţă a intervenit la un aşa-zis atac de panică. În ambele situaţii - într-un caz era vorba de ambulanţa de aici, din Galaţi, altă dată de cea din Prahova - oamenii aceia au respectat protocolul şi au făcut electrocardiogramă, deşi instinctul lor le spunea că nu este nevoie. Într-unul dintre cazuri, într-adevăr, nu era, în celălalt, omul era în prag de infarct. Şi a fost dus de urgenţă la spital şi i s-a salvat viaţa. Şi într-un caz, şi în celălalt, profesionismul a fost la locul lui, chiar dacă, poate, orele erau târzii, ziua fusese plină, poate vreun nebun intrase cu maşina în UPU, poate un altul sărise la bătaie, poate nu fuseseră destule medicamente, poate... Departe de mine gândul de a arunca în omul acela cu acuzaţii. Nu ştim exact ce a fost acolo, artistul avea o istorie cu refuzul tratamentelor şi, poate chiar nu a vrut să meargă la spital, deşi fişa nu era semnată în locul cu pricina. Un lucru e însă clar: procedurile şi protocoalele există pentru un scop, acela de a înlătura, pe cât este posibil, eroarea umană şi pentru a putea fi, ulterior, constatată îndeplinirea sau nu a sarcinilor de serviciu. Îmi spunea un prieten că, de fapt, fişele alea sunt ca să se acopere medicii în caz că se întâmplă ceva rău. Eu cred că nu. Cred că e chiar important să se procedeze ca la carte, pentru a se şti, şi dacă se greşeşte, cine a greşit. Până la urmă, e vorba de vieţi, aici, nu de un pantalon cusut strâmb, nu de un asfalt turnat aiurea. Şi, dacă orice pagubă materială se poate acoperi, orice viaţa e unică, pierdută, nu o mai compensează nimeni şi nimic. Şi chiar nu contează, pentru mine, cel puţin, a cui era viaţa pierdută. Dar, vorba unui fost coleg de-al meu, dacă nici Gyuri Pascu n-a avut un tratament corect, atenţie, nu preferenţial, noi ăştia, muritorii de rând, ce pretenţii să mai avem?
