Care realitate? De pildă, pasajul din centrul oraşului! Dacă ar fi după mine, l-aş include într-un circuit turistic pentru amatorii de ruletă rusească, ori pentru cei cărora li s-a urât cu viaţa. Da, ruletă rusească, pentru că, de îndată ce ai coborât ultima treaptă, ţine de noroc să nu-ţi cadă-n cap vreo bucată de tencuială. Ori tavanul cu totul! Sigur, ar fi o afacere bună şi pentru cei care vând asigurări de viaţă. Şi pentru comercianţii de căşti de protecţie.
Lăsând gluma la o parte, mărturisesc că, de câte ori străbat pasajul Dunărea, inima mi-o ia la galop. Nici nu ştiu care-s mai ameninţătoare: găurile din plafon care rânjesc hâd la mine, petele mari de umezeală, semn că infiltraţiile sapă, sau fisurile adânci, care despică pereţii la mijlocul pasajului. Nici nu vreau să mă gândesc că peste pasaj trec, aproape la fiecare secundă, maşini care apasă cu greutatea lor pereţii şi că vibraţiile lor solicită structura de rezistenţă a singurului pasaj din oraş.
Şi-mi vine să râd amar când mi-aduc aminte că am fost oraşul care a visat să construiască un tunel care să străbată fundul Dunării. Sau, mă rog, au visat cei care ne-au condus destinele vreme de patru ani, dar n-au fost în stare să reabiliteze amărâtul de pasaj. Sigur, e frumos şi necesar să visezi cât mai îndrăzneţ, dar parcă-mi vine-n minte vorba fostului primar Dumitru Nicolae: „Nu-mi pun cravată la gât dacă n-am nădragi pe mine!”. Şi revenind la realitatea concretă şi imediată, noi eram şi am rămas cu pasajul în… vine.
Desigur, până când autorităţile se vor apuca de reparaţii capitale, ar fi simplu, pentru a preveni vreo nenorocire, să închidă trecerea subterană. Să-i pună la ambele capete câte o bandă de protecţie care să interzică accesul prin pasaj. Dar ce te faci, că unul dintre capete dă taman în faţa Direcţiei de Fiscalitate, unde vin gălăţenii să-şi plătească birurile! Iar ceva mai încolo e fix sediul municipalei PSD. Municipală PSD unde activează şi primarul Ionuţ Pucheanu! Parcă n-ar da bine…
Admit că sunt o cobe şi că prevestesc vreo nenorocire în pasaj când el ar putea să reziste, bine-mersi, încă vreo doi, trei ani. Ar putea să te nimerească, însă, în cap, vreo bucată de cărămidă ori de tencuială din zecile de clădiri care stau să cadă în centrul oraşului, şi pentru care nimeni nu face nimic. Ah, ba da, unele au câte un avertisment: „Atenţie, cad elemente de construcţie”, numai bun, pentru cine stă prost cu vederea ori nu citeşte atât de iute, să mai întârzie câteva clipe sub pericol ca să lectureze atenţionarea.
Fireşte, exagerez! Doar n-aş vrea ca, în jurul fiecărei construcţii dărăpănate din oraş, să construiască Primăria câte un pasaj de protecţie, aşa cum a făcut pe Domnească nr. 24. Apropo, a remarcat, totuşi, cineva, că pasajul de protecţie este ancorat de pereţii Palatului Gheorghiu? Ca să pice împreună, în caz de cutremur?!
Nu sunt nici piază rea, nici seismolog de profesie, care să prevestească răul. Nu fac decât să arăt realitatea care ne înconjoară! Şi să sper că ne vom trezi înainte de a ne sparge capetele!
