După tragedia de la „Colectiv”, ne-am fi dorit „să se facă dreptate”. Dreptate nu numai pentru cei 64 de tineri care au pierit atunci, ci şi pentru toţi cei vreo 20 de milioane de români care îşi consumă existenţa în ţara asta. Cu toţii trecem zilnic printr-o dramă… colectivă: sărăcie, corupţie, un soi „hienism” ridicat la rang de virtute printre cei ce au pus mâna pe această ţară. Bieţii oameni care au murit anul trecut, în flăcări, n-au fost victimele unui "accident" oarecare, ci au fost victimele unui sistem care s-a dezvoltat ca o cangrenă în toate straturile societăţii - şpăgi mai mici, mai mari, la ISU, la Primărie, spitale infecte, guvernanţi găunoşi, legi strâmbe, indiferenţă faţă de oameni, lăcomie. Existăm, nu trăim…
Tragedia de la „Colectiv” a fost un şoc, un fulger în mijlocul unui întuneric în care se ascund monştrii. Şi am văzut cu toţii cum monştrii aceştia stau cocoţaţi în cârca noastră şi îşi bat joc de noi. Ne-am îngrozit atunci să vedem cât de mult seamănă viaţa noastră cu un cerc al infernului. Străfulgerarea tragediei de la „Colectiv” a fost scânteia care a aprins revolta şi ne-am dorit să scăpăm - pentru ei, pentru noi - din capcana în care eram prinşi! Disperarea a fost cea care ne-a împins în stradă. „Masa mută” n-a mai vrut să mai tacă. S-a cerut dreptate! Dreptate pentru cei de la „Colectiv”, dreptate pentru amărâtul care n-are bani de medicamente, dreptate pentru cei cărora li s-a pus pumnul în gură, dreptate pentru toţi cei călcaţi în picioare, umiliţi, schingiuiţi, dreptate pentru toţi cei care au trebuit să plece în bejenie ca să poată pune o pâine pe masă.
A trecut doar un an. Şi ce a rămas din revolta noastră? Totul pare a se fi risipit ca un fum. Viaţa noastră s-a redus din nou la simpla existenţă a lipsei de speranţă. Monştrii care ne-au devorat zilele, anii, vieţi întregi, generaţii, nu sunt nici mai slabi, nici mai puţin puternici, nici mai puţin avizi de putere. S-au ascuns doar pentru o clipă în văgăunile lor, pentru ca apoi să se strecoare iar în spatele nostru, să ni se urce în cârcă, să ne sugrume şi să ne stingă orice urmă de raţiune, de revoltă.
Morţii de la „Colectiv” nu ni i-a adus nimeni înapoi şi nici nu o să ni-i aducă vreodată, dar pentru scânteia care ne-a zguduit conştiinţa le suntem datori cu o mie de vieţi! Şi măcar una, o sigură viaţă ar trebuie să învăţăm să trăim. Să trăim în lumea pe care ne-o dorim, aia în care ştim că libertatea înseamnă în primul rând dorinţa de a alege. De a alege să-l respecţi şi să fii respectat de cel de lângă tine, de dorinţa de a alege ce-i frumos, ce-i corect, ce-i nobil în oameni.
Libertatea înseamnă, astăzi, dorinţa de a alege să nu ne mai lăsăm pradă monştrilor care ne-au mutilat societatea. Un gram de conştiinţă trezit în fiecare dintre noi ar face de o mie de ori mai mult decât toată puterea cu care s-au umflat în lăcomia şi egoismul lor. A trecut un an! Cât să mai treacă pentru a ne reaminit că nu suntem "doar nişte numere"? Cât să mai treacă pentru a înţelege că murim în fiecare zi în care uităm să ne trăim libertatea?
Monştrii care ne mănâncă zilele Scris de Ovidiu Amălinei
